Love, melodrama hardcore 3D



Autor: Alexandra Lele

2016-03-18



Lars von Trier, Catherine Breillat, Bruno Dumont, Claire Denis ș.a. sunt cineaști care au încercat să introducă filmele hardcore în cinemaul mainstream – filme care, dacă nu sunt proiectate în cluburi hipsterești, apar cel mult în cadrul unor festivaluri de film independente sau mai artsy. Această încercare își propune să sublinieze dinstincția dintre filmele care tratează materialul sexual explicit ca obiect, adică filmele pornografice, și cele care îl tratează ca subiect, adică filmele „cinematografice” și să familiarizeze publicul cu un astfel de cinema. Cele două categorii ar putea fi ușor confundate, deoarece ambele pot fi filmate în aceeași manieră (cu close-up-uri pe organele genitale ca în Anatomie de l’enfer a lui Catherine Breillat), pot avea scene nesimulate de sex (cum sunt cele din Love), pot folosi actori de filme porno (Rocco Siffredi sau arhicunoscuta Sasha Grey). Însă, dacă intenția din spatele acestora nu este să provoace (doar) plăcere, ci să transmită un mesaj, să trezească introspecție, să provoace sentimente, să tulbure etc., atunci nu e vorba de pornografie.

Gaspar Noé se numără printre regizorii care şi-au propus demistificarea” apariției sexului nesimulat pe ecran, cu Love, ultimul său film, încercând să le arate spectatorilor sexul ca pe o latură total naturală şi esențială a relațiilor interumane. Ținta lui este să minimizeze tabuul reprezentării reale” a sexului în cinema și, pentru a o atinge, apelează la nenumărate scene erotice, o orgie, două ménage à trois-uri (dintre care unul cu un transsexual), ca într-un final vizionarea partidelor de sex nemimat să se simtă ca cel mai firesc lucru (într-o sală de cinema). Ceea ce delimitează filmul său de pornografie este contextul în care este prezentat actul sexual, și anume relația de dragoste dintre Murphy (Karl Glusman), un tânăr american venit în Paris să studieze filmul, și superba Electra (Aomi Muyock), o artistă franțuzoaică în devenire.

Love începe cu un cadru fix pe cei doi în pat, dezbrăcați, în timp ce, folosindu-şi doar mâinile, își provoacă plăcere unul altuia - imagine menită să arate compatibilitatea erotică a celor doi. Secvența următoare îl arată pe el, în prima zi a noului an, trezindu-se lângă altă femeie, Omi (Klara Kristin), în timp ce copilul lor plânge în cealaltă încăpere; apoi, Murphy primește un mesaj vocal de la mama Electrei, care e îngrijorată că fiica ei s-a sinucis. Și, dacă intonația dramatică (à la film noir) a vocii protagonistului din voice-over nu ne face să înțelegem gravitatea problemei, regizorul inserează pe un fundal roșu, cu litere mari de tipar, una din legile lui Murphy: Dacă ceva poate să meargă prost, va merge. În continuare, restul filmului este o reconstruire din flashback-uri acronologice (aceeași narațiune fragmentată ca în Irreversible) a relației tumultoase cu Electra.

 

 

Concetrând banala ruptură amoroasă dintre Murphy și Electra în primele minute ale filmului, filmul e destul de light din punct de vedere narativ, astfel explicându-se probabil recurgerea la gimmick-uri ca 3D-ul (regăsim varianta îmbunătățită” a ejaculării în uter din Enter the Void) sau toate experimentele sexuale ale celor doi. Nu-l poate acuza nimeni pe regizor că nu își îndeplinește obiceiul de a livra imagini scandaloase, cum este lungul viol din Irreversible, însă în cazul lui Love nu există sentimentul de năucire post-vizionare. Când iese din zona 18+, filmul este unidimensional, de parcă întreaga energie artistică s-a epuizat pe reprezentarea sexualității, iar pentru dezvoltarea plot-ului și a personajelor n-a mai rămas nimic.

Dacă în Enter the Void, Gaspar Noé ne oferă perspectiva directă a personajului principal, în Love, regizorul mizează pe faptul că 3D-ul va amplifica senzația de identificare. Problema e că e dificil să empatizezi cu un personaj atât de self-centred ca Murphy - care, mai mult de atât, este de fapt alter ego-ul cineastului argentinean - iar jocul actoricesc slab nu-l face mai agreabil. Probabil tot în scopul promovării” sexului explicit în filmele non-pornografice a ales actori ca Glusman și pe Muyock, care dau bine pe ecran, spre deosebire de Catherine Breillat care, deși nu alege cei mai atrăgători actori, prezintă la fel de mult sex, iar rezultatele au infinit mai multă substanță. Având în vedere aspirațiile lui de a face filme din sânge, spermă și lacrimi (altă replică auto-referențială trântită de protagonist), efectul obținut prin Love nu se ridică la nivelul pretențiilor sale, lucru obţinut cu mult mai mult succes în cazul celorlalte trei lungmetraje realizate de Noé.

De ce n-am mai văzut asta înainte în cinema? se întreabă Murphy, aspirantul student la film. Ei bine, am mai vazut. Să luăm de pildă Blue is the Warmest Color, în care sexualitatea sentimentală, pe care și-o dorește cineastul în filmele lui, chiar poate fi simțită (și fără 3D).