Lion - A long way home and a short one to the Oscars



Autor: Teona Galgoțiu

2017-02-19



Lion, nominalizat la Best Picture, Best actor in a supporting role (Dev Patel), Best actress in a supporting role (Nicole Kidman), Cinematography, Music (Original score) și Writing (Adapted screenplay), este ecranizarea cărții autobiografice A Long Way Home scrisă de Saroo Brierley, despre cum s-a pierdut de mama și frații lui, a fost adoptat de un cuplu australian, iar după 25 de ani a reușit să își găsească familia biologică. Dacă aș fi un scenarist în căutare de un subiect de Oscar aș zice, făcând cu ochiul și mustăcind: bingo.

Ce la început pare a fi doar o introducere tipic hollywoodiană, în care vedem protagonistul la începutul drumului sinuos și ne atașăm emoțional de copilul-actor șocant de talentat (mă rog, era la un moment dat, între timp ne-am obișnuit cu copiii ăștia care par că știu să joace de dinainte să meargă), este de fapt jumătate din film. Ceea ce e de fapt bine, pentru că a două jumătate este o încercare nestructurată de a explora problemele unui tânăr care simte gradual, și apoi brusc obsesiv, dorința de a face traseul vieții lui înapoi.

Structura vagă și aritmică a jumătății a doua a filmului poate fi intenționată (deși nu se simte asta, ceea ce e deranjant), însă adevărata problemă este creată de anumite porniri deplasate ale personajului - nu ele în sine, deoarece probabil că respectă narațiunea cărții, ci contextualizarea și dezvoltarea lor în film, ambele aproape inexistente sau, în orice caz, făcute în grabă, doar ca să putem ajunge la final. Două exemple sunt atunci când Saroo (Dev Patel) se poartă urât cu fratele lui vitreg - care a fost la rândul lui adoptat de cuplul australian -, dar care nu era la fel de simpatic și bucuros de noua casă când era mic, atunci când tot el se desparte (în termeni americani am putea să-i considerăm nu despărțiți ci separated) de iubita lui răbdătoare și supportive (Rooney Mara), cu motivul că she deserves better; după care se închide în casă, își lasă părul să crească și se împrietenește cu Google Earth. Acest comportament este clar clișeu - personajul chinuit de trecut care nu e în stare să se lase ajutat de oamenii care îl iubesc așa că se izolează, pentru că simte că trebuie să se lupte cu traumele sale singur. Dar nu am o problemă cu clișeele și oricum, dacă reproșezi asta unui film de Oscar mai bine nu te uiți la el. Problema e că nu devenim îndeajuns de apropiați de personaj încât să-i acceptăm ieșirile și să fim lângă el când greșește. Suntem atașați de personaj atunci când e mic, cu ochii mari și ciufulit, iar atunci când țipă după fratele lui dintr-un tren care îl îndepărtează cu viteză de casă, vărsăm o lacrimă binemeritată. Dar personajul adult, cu corp și dantură de fotomodel, ne e străin și în mare parte indiferent - secul 20 years later nu reușește să lipească cele două jumătăți foarte diferite ale filmului. 

Lion

Diferența enormă de comportament dintre cei doi copii adoptați din același mediu părea promițătoare, în sensul unei posibile explorări a unei probleme actuale și puțin polemizate în filmul mainstream. Însă personajul copilului “cu probleme” rămâne la nivel de umplutură și cel mult pentru a sublinia bunătatea și înțelegerea infinite ale cuplului australian. Care, by the way, o are în rolul mamei pe Nicole Kidman, jucându-şi rolul cu rigiditatea trademark (chiar și în secvențele în care îi dau lacrimile de fericire că se întâlnește cu proaspeții ei fii, își face simțită prezența din plin).

Un film cu o premisă foarte puternică dezamăgește prin superficialitatea scenariului, lăsând un lung șir de începuturi de discuții suspendate în aer, cu întrebarea-miză (nerezolvată) în frunte - ce se întâmplă cu un copil adoptat dintr-un mediu defavorizat și crescut într-un mediu paradisiac?

Imaginea filmului este frumoasă - dacă aș scrie cronica în caietul meu personal, m-aș opri aici cu comentariile legate de imagine. Personajele par urmărite cu ochi reci, contactul dintre reprezentarea vizuală și parcursul psihologic și sentimental al acestora fiind minimal, de multe ori imaginea lăsând impresia că e ruptă dintr-un videoclip indie cu adolescenți, în care știm că ce simt și trăiesc e important și dureros, dar imaginea funcționează ca un zid între aceste trăiri și empatia noastră.

După explicația scrisă de la final, care relatează pe scurt întâmplările reale, vedem câteva poze și un scurt video cu persoanele “adevărate”. Iar odată cu empatia simplă și puternică stimulată de imaginile autentice, contrastul dintre aceastași artificialitatea caruselului afectiv care are toate luminițele aprinse de la prima până la ultima fotogramă a filmului, sfârșește în formă de “eh, așa-i cu filmele de la Oscar”.