Les malheurs de Sophie - Film feeric cu un copil hiperactiv



Autor: Teona Galgoțiu

2016-12-13



În spiritul grijuliu românesc, Les malheurs de Sophie (Sophie’s Misfortunes în engleză) este tradus la noi Aventurile Sofiei. Filmul este ecranizarea primelor două volume ale seriei publicate în 1858, scrisă de Sophie Rostopchine/Sofiya Feodorovna Rostopchina, contesa de Ségur (de sânge rusesc, crescută și devenită scriitoare în Franța). Ecranizarea lui Christophe Honoré, care se pare că este și autor de cărți pentru copii, este cea mai recentă dintr-o serie lungă: filmul regizat de Jacqueline Audry din 1946, benzi desenate, spectacole și desenele animate lansate în 1998. Așadar, Honoré și-a ales o poveste clasicizată și adorată de copiii francezi, care o are protagonistă pe, evident, Sophie, o fetiță de vreo 8 ani, de departe cea mai pedepsită din castelele din împrejurimi.

Sophie trăiește cu mama ei, Madame de Réan (Golshifteh Farahani), o femeie tânără, frumoasă și de câteva ori caricaturală în reacțiile ei foarte bourgeois, și cu mulții lor servitori, care fug docili și un pic isterici între castel și grădină, ca să fie la curent cu stricăciunile făcute de fetiță, stăpâna fiind în mare parte cu gândul în altă parte, în plimbările ei lungi pe care le face lent, îmbrăcată în rochii albe. Când nu își tunde, taie, fierbe sau înmoaie păpușa în fiecare baltă care-i iese în cale, Sophie se bucură de vizitele vecinei Madame de Fleurville, care are două fete apropiate ca vârstă și extrem de apropiate în aventuri de Sophie. Ele formează, împreună cu Paul, verișorul lui Sophie, echipa neobosită de patru care se zbenguie în haine foarte frumoase și colorate prin ditamai proprietatea, în care singura problemă pare să fie hiper-șugubățenia fetiței (dar și aceasta rămâne, în mare parte, la nivelul de “ce copil drăguț și ce imaginație bogată”).

Cadrele luminoase cu Sophie la trântă cu prietenele ei în grădina care – alături de rochiile lor – pare ruptă dintr-un tablou de Renoir, vin într-un contrast foarte fragil construit cu partea deloc jucăușă a poveștii: Sophie, părinții și familia verișorului ei pleacă în America în vacanță, iar pe drum, vaporul se scufundă și Madame de Réan nu mai e găsită niciodată. Sophie cu tatăl ei naufragiază și se stabilesc acolo, timp în care acesta se recăsătorește cu Madame Fichini, iar de familia lui Paul știm doar că e în viață, undeva departe de Sophie. La scurt timp după proaspăta căsătorie, tatăl se îmbolnăvește și moare, așa că Madame Fichini se așază confortabil în tronul de mamă vitregă și se întoarce cu fetița la palatul din Franța, unde totul arată lipsit de viață, iar zăpada acoperă grădina care doar cu un an înainte vibra de energia lui Sophie. Madame Fichini e exact cum am fost învățați că sunt mamele vitrege: lipsită de compasiune, cu o plăcere supremă pentru bătaia la fund, pedepse și nu în ultimul rând, cu o statură de pasăre împăiată (la pachet cu ochi ca de sticlă). Sophie nu mai e îmbrăcată frumos, acum i se bălăngăne pe corpul mic și mai puțin săltăreț niște rochii ca niște saci de cartof, în culori tomnatice. Vizitele la Madame de Fleurville sunt ca o gură de aer foarte necesară pentru Sophie, printre bătăile cu biciul și gesturile prostești și crude ale mamei vitrege.

 

 

Filmul păstrează însă măsura momentelor de cruzime la care poate fi expus un public atât de tânăr. Melodia cântată de Sophie în ploaie este un imn emoționant al acestui joie de vivre infinit al protagonistei, cu ajutorul căruia stă cu nasul în sus indiferent de ce i se întâmplă. Pe lângă filmele pentru copii, Les malheurs de Sophie are ceva foarte particular, și aici se simte mâna lui Christophe Honoré - o scrijelire adâncă a detaliilor de emoție ale personajelor, fie ele priviri scurte sau felul în care se simte atingerea dintre palma mică a lui Sophie și orice obiect sau suprafață mângâie și/sau distruge, prin care ni se eliberează o nostalgie imposibil de controlat față de propria noastră energie infantilă. Caroline Grant, foarte tânăra actrița care o joacă pe Sophie, trage după ea cu lejeritate toată povestea și îi dă personalitate prin entuziasmul cu care joacă emoțiile de multe ori diametral opuse - de la modul în care plânge și zice că nimeni n-o mai iubește, la modul în care mustăcește și țipă de fericire.

Regizorul a decis ca în unele momente să renunțe la cel de-al patrulea perete pentru a crea o senzație de complicitate între copiii din public și personajele din film: la începutul filmului, un servitor se uită în cameră și declară, cu o față serioasă, că e sigur că până la sfârșitul zilei Sophie îi va rupe capul păpușii pe care tocmai a primit-o. Are dreptate, numai că greșește partea corpului.

Soundtrack-ul filmului, făcut de Alex Beaupain (cu care Honoré nu e la prima colaborare) dă filmului o dimensiune care nu știu dacă ar fi existat cu altă muzică - pendulează între sunetul clasic pe care l-ai asocia cu atmosfera secolului 19 și beat-uri electronice care, deloc suprinzător, s-ar putea să facă un spectator dinafara publicului țintă să fie mai atent la abordarea regizorului asupra poveștii, clișeu la prima vedere. Felul în care sunt folosite lumina și sunetul, în principal, invită publicul adult să se concentreze pe o întrebare foarte importantă: care e linia dintre un film pentru copii și un film pentru adulți? Da, spiritul jucăuș al modului de filmare și complicitatea dintre personaje și public sunt probabil mult mai savuroase pentru un spectator apropiat de vârsta Sophiei. Dar miza filmului, aceea de fi atât de lucid în legătură cu slăbiciunile tale încât să devină o armă împotriva personajului negativ și de a-ți folosi mica/marea nebunie pentru a te propulsa în afara vieții de zi cu zi, care uneori ustură foarte tare, e un început de discuție relevant la orice vârstă.

Secvența care concentrează spiritul de atac al lui Sophie, și deci al filmului, este cea în care Madame Fuchini o pedepsește spunându-i să arunce scrisoarea tocmai primită de la Paul în foc. Cu o scurtă și reținută ezitare, Sophie o aruncă. Apoi, mama vitregă îi spune: „Hai, arată-mi acum nefericirea ta, să-ți văd fața supărată". Sophie nu schițează nici o urmă de tristețe, știind că asta e forța ei.  „N-am de ce. Sunt fericită pentru că mi-a scris”.