Le Redoutable - Pierrot Flu-flu



Autor: Teodora Leu

2017-11-19



Plecând de la autobiografia Annei Wiazemsky, Un an après (2015), regizorul Michel Hazanavicius își propune în Le Redoutable o radiografie cinefilă, comică și chiar romantică a relației și căsniciei acesteia cu Jean-Luc Godard, a vieții sale intime, făcând o trecere de la Godard-regizorul la Godard-personajul, via o încercare mai mult sau mai puțin reușită de a povesti despre Godard-omul.

Vorbind despre Jean-Luc Godard, preluând soluții estetice și forme stilistice din filmele lui și plasând acțiunea în jurul punctului cheie de orientare către un cinema politic, odată cu La chinoise (1967), apoi în jurul evenimentelor din mai ’68, devine foarte ușor să ne dorim ca Le Redoutable să fie, de fapt, un film de Jean-Luc Godard – devine foarte ușor să fim dezamăgiți și să ne așteptăm la mai mult, la ceva mai intelectual. Chiar dacă lipsit de o atitudine manifest sau de noțiuni explicite de teorie de film, filmul lui Hazanavicius face o alegere bună în a încerca trecerea către un registru mai puțin grav și în umanizarea personajului. Rezultă un film accesibil, un fel de curs expres despre un moment important din istoria filmului francez camuflat drept un prototip de comedie romantică ritmată, easy-going, cu imagini reușite la nivel estetic și tehnic. Totuși, în funcție de ce înseamnă Godard pentru fiecare, ne putem pune problema dacă nu cumva appeal-ul acestui regizor francez este interdependent de intelectualismul său, apoi dacă nu e o demitizare cam exagerată a unui fel de monstru sacru.

Garrel şi Martin

În multe aspecte, în frunte cu Louis Garrel, Le Redoutable se asemănă cu The Dreamers (2003) al lui Bertolucci, prin același spirit cinefil, aceeaşi idee de tribut, același climat istoric, toate ușor romantizate, chiar dacă producția lui Hazanavicius se distinge printr-un spirit autocritic și ironic, la adresa lui Godard, apoi a cinematografiei în mare – Le Redoutable își demontează idolii. Totodată, vedem un tip de retrospectivă similară, ușor clișeică, pe care ar avea-o un outsider, eventual unul extra-european, despre Franța în secolul al XX-lea: se exploateză ideea de artist boem, cu indivizi  la granița dintre carismă și aroganță, angrenați când în drame personale, când într-un discurs critic despre burghezie, iar în background, mai mult sau mai puțin anacronic, parcă se aude Edith Piaf. Oricât de siropos, sau oricât de hollywoodian, acest ciudat joie de vivre, presărat cu mon amour, cu cereri în căsătorie creative, cu replici acide între Godard și... toată lumea, înghesuiți într-o mașină, animă filmul.

Lungmetrajul este foarte agreabil și prin umor, accesibil, dar, în același timp, are o serie de inserții cadou pentru cinefili, această intersecție fiind cel mai evidentă în intertitlurile destul de quirky care ordonează aproape matematic acțiunea, într-o structură previzibilă, de la momentul de maximă grație la „moartea” lui Godard (Wolfgang Amadeus Godard, Avec Mao tout est plus beau, Pierrot Le Mépris), și care oferă nota tematică a segmentelor, creează un mood specific și întăresc pastișa stilistică.

În aceeași manieră, a pastișei, demers pe care Hazanavicius îl mai face și în The Artist (2011), demonstrând o preocupare de tip cinefil pentru diverse formule estetice și un interes solid pentru imaginea propriilor filme, Le Redoutable invocă o serie de coordonate stilistice din filmele lui Godard, în semn de omagiu. Având în centru La Chinoise, prin schema cromatică roșu-alb-albastru, sunt construite o serie de secvențe de interior, foarte solide la nivel de compoziție și foarte bine coregrafiate. O serie de prim planuri și gros planuri, apoi de treceri din color în alb-negru amintesc de câteva imagini ale Annei Karina. Nuditatea în film e senzuală, sensibilă, grație lui Stacy Martin, dar nu pare atât de justificată (cum ar fi fost la Godard), fapt ulterior ironizat chiar de către film, într-un moment de self-awareness, când ce doi soți discută dezbrăcați despre problema în cauză. Toate acestea conduc la o atenție sporită la aspectele formale ale filmului, fac spectatorul să aștepte și să încerce să decodeze referințele sau intertextualitatea.

Stacy Martin

Totuși, în anumite momente, lungmetrajul pare că nu se poate hotărî povestea cui o spune. Sau dacă vrea să vorbească despre Godard ca artist sau despre viața lui intimă. Deși pare că se plasează de la început de o anumită parte a relației „la bordul Redutabilului”, plecând de la premisa unei confesiuni a Annei, cu vocea lui Stacy Martin care domină voice over-ul, întregul discurs filmic e acaparat de imaginea și de interesul pentru JLG, fie că îl iubim, fie că îl urâm. Promite că va povesti despre nefericirea, sentimentele de claustrare ale personajului feminin, dar apoi se hotărăște să fie mai preocupat să ridiculizeze pe cel masculin atunci când este într-un moment de criză, iar tragedia relației trece în planul doi. Astfel, personajul Annei pare doar un instrument de caracterizare, doar puțin mai mult decât o victimă colaterală a mișcării de revoluție în jurul lui Godard.  .

În această ordine de idei, Le Redoutable încearcă să îl analizeze pe Godard retrospectiv, într-o manieră biografică, dar nu aflăm neapărat nimic nou despre el din film. Selecția narativă nu ne dă foarte multe insight-uri în ceea ce ar fi mitul autorului, ci cel mult poate familiariza un public care nu a mai văzut nimic de Godard cu regizorul însuși, cu ce a însemnat La Chinoise în filmografia sa. Deși critic și caricaturizant, filmul nu problematizează atât de mult cât să se asemene spiritului acid al regizorului, ceea ce dă impresia unui film prea superficial, prea convenţional, prea cuminte și inofensiv pentru ceea ce înseamnă, și însemna în 1968, Jean Luc Godard.

 

Lui Hazanavicius nu îi reușește în totalitate formatul de biopic, deși poate că asta a și intenționat, mitizându-l pe Godard și mai tare prin stilistică, apoi parcă demontându-l sistematic într-un personaj exagerat. Faptul poate părea destul de nedrept. Nu în sensul că ar fi o blasfemie să ridiculizezi pe Marele Godard, ci în sensul că Hazanavicius pare uneori mai interesat să pună personajul într-o serie de situații comice, self-deprecating (cum ar fi ruperea repetată a ochelarilor), sau de inadaptabilitate, decât să zăbovească asupra profunzimii și nemulțumirilor pe care le resimte subiectul său. Personajul lui Godard, în afara câtorva angoase raportate unei așa-zise îmbătrâniri sau greutății de a mai fi pe aceeaşi lungime de undă cu studențimea activistă, este slab psihologizat, tratat mai degrabă simplist, în liniile mari ale imaginii cunoscute de către public – un activist, un insensibil, un așa-numit rebel, cinic, acid, dar genial, incredibil de deștept și ironic. Rolul debordează, totuși, de carisma specifică a lui Louis Garrel, mizând pe un mimetism foarte fin al unui set de ticuri și de idiosincrazii, în special pe cadență și pe inconfundabila vorbire peltică.

Într-un final, Le Redoutable este un fel de Istoria Filmului for dummies (și un curs prost de istorie, mai '68 pare doar un reportaj sau doar o sărbătoare ritmată de o linie melodică), dar e destul de plăcut și poate face sala să râdă – Garrel-Godard care privește în cameră spunând că un actor ar afirma despre sine că e prost dacă așa i-ar spune regizorul merită un zâmbet. Totuși, Redutabilul, mai degrabă decât o forță navală, e doar o bărcuță cu vâsle care agită lacul, dar nu se mișcă nicăieri. Tot ceea ce sper e că Hazanavicius va uita pentru următoarea perioadă că există vreun Truffaut sau vreun Chabrol și nu va trebui să văd vreun Cele 800 de lovituri prea curând, fie el și cu Louis Garrel.