Jurnal de Festival - Pulsul comunității. Note despre 120 bpm.



Autor: Alex Mircioi

2017-10-17



Ieri am văzut în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest noul film al lui Robin Campillon 120 Battements par minute şi de ieri mă chinui să scriu despre el.

Note personale

De câte ori văd un film LGBT/queer mă trezesc dubios de frustrat după ce ies din sală că nu am habar cum să-l analizez şi trei ani de facultate şi scris despre cinema fly out the window. Am un tip foarte bizar de imersiune sau bucurie de a mă vedea reprezentat pe ecran care mă lasă destul de naiv. Într-un fel simt că, într-un final, consum un produs care e făcut pentru mine. Mereu mă întreb dacă aşa bulversaţi se simt toţi oamenii heterosexuali când ies de la filme (romantice sau nu) heterosexuale (şi de acolo sutele de cronici/recenzii care ne spun de filme “fenomenale”, “emoţionante” şi “mirobolante”).

La fel mi s-a întâmplat şi cu 120 battements par minute al lui Robin Campillo. Deşi aici am şi scuza că povestea în sine este construită în aşa fel încât şi prietenii mei straight păreau destul de tulburaţi după vizionare (am stat vreo două ţigări în linişte absolută încercând să ne revenim înainte să ne despărţim fără să vorbim mare lucru despre film).

În mod normal nu aş scrie despre un film în condiţiile asta, dar având în vedere că filmul mai are două proiecţii care nu sunt sold-out încă şi eu am un site pe care se scrie despre filme, mi se pare complet tembel să nu-mi folosesc platforma să vă invit să mergeţi la una dintre celelalte două proiecţii şi să aflaţi despre o parte din istoria culturală gay.

120 bpm 

Note cinematografice

120 battements par minute este o lecţie despre istoria LGBT care concentrează experienţele lui Robin Campillo de la sfârşitul aniilor ’80, când era membru al asociaţiei ACT UP Paris.

Ca să începem cu argumentele pretenţioase – filmul este interesant şi pentru cei care văd cinemaul ca fiind primordial un mediu narativ (o artă în primul rând pentru storytelling) şi pentru cei care urmăresc în principal limbajul audiovizual. Povestea pare descompusă iniţial în membrii asociaţiei ACT UP Paris şi tensiunilor lor, fără să ofere un protagonist cu care să empatizezi, apoi se aşază în jurul relaţiei dintre Nathan (Arnaud Valois), un nou membru al organizaţiei, şi Sean (Nahuel Pérez Biscayart), unul din membrii fondatori al ACT UP Paris, seropozitiv – the personal is political. Pivoţii sunt mereu manifestaţiile milianţilor, la care sunt raportate poveştile personale ale personajelor (o mamă care este activistă pentru fiul ei; mai mulţi tineri seropozitivi, unii mai revoluţionari, unii mai rezervaţi; tineri ne-infectaţi care au fost afectaţi totuşi de epidemie prin prietenii lor).

Ritmul vizual al filmului este destul de racordat la poveste, dizolvând orice limită între planuri temporale şi spaţiale diferite (ceea ce pare deseori marca lui Campillo, ca un fel de amintire care este contectată de alte, dar care nu păstrează şi perioadele de tranziţie). Secvenţa de început analizează o manifestaţie care a devenit prea violentă, intercalând imagini flashback din mai multe perspective cu discursurile de la o întâlnire ulterioară în care lumea îşi dezbate opiniile (cum spuneam  mai sus: unii mai radicali, alţii mai rezervaţi). Secvenţe din cluburile în care se detensionează după proteste/boicoturi devin particule de praf, care devin celule maligne care atacă organismele tinerilor activişti. Campillo are grijă să păstreze întotdeauna o dualitate tonală între nostalgia tinereţii sale queer şi sobrietatea epidemiei, sentimentul că timpul trece şi orice fărâmă de distracţie care aparţinea unei vieţi pre-SIDA este acum contaminată şi ea.

 120 bpm 1

Note queer

Filmul are una dintre cele mai frumoase scene de sex între doi bărbaţi (Sean şi Nathan), prezintă obligo-urile sexului cu o persoană seropozitiva fără să sacrifice vreun pic din senzualitatea şî tandreţea momentului.  Camera se mişcă pe corpurile celor doi bărbaţi, apoi acest moment de intimitate (fără să schimbe eclerajul sau spaţiul) devine deodată un flashback, sau, mai bin zis, o ilustrare a momentului în care Sean s-a infectat, apoi revine la cei doi. De altfel, trecerea din club în pat, la o scenă de felaţie la un acest flashback şi înapoi la o scenă de sex nu are zone de tranziţie sau tăieturi care separă aceste segmente diferite. E o variaţiune asupra temei, diverse valenţe pe care senzualitatea poate să le aibă – flirt, consumarea pasiunii, tristeţe, conexiune emoţională etc.

Reprezentarea sexuală este o parte importantă a filmului, sexul fiind prezentat ca o parte intrinsecă a dinamicii comunitaţii (o parte ambivalentă – căci este şi cea care dă sentiţe pentru moarte şi cea care oferă plăcere). Radiografia lui Campillo nu se opreşte acolo – prezintă şi cultura cluburilor, cu muzica ei (de unde vine şi titlul), care dă pulsul acestei comunităţi.

În majoritatea timpului, Campillo şi co-scenaristul Philippe Mangeot (de asemenea un membru în ACT UP Paris în trecut) nu urmăresc ce se întâmplă înafara organizaţiei, vieţile personale sau profesionale ale acestor oameni. Ca o mică fantezie (deseori sumbră), toate personajele sunt suspendate în acest segment exclusiv queer al vieţii lor: relaţiile dintre membrii, lupta cu SIDA/HIV (personală sau publică/personală şi publică). Un mic joc între Sean şi Nathan (cei doi ghicesc şi se informează reciproc despre vieţile celorlalţi membrii dinafara micro-cosmosului ACT UP) adresează această alegere a regizorului, facând clar că nu din neglijenţă el nu a destăinuit mai multe valenţe ale personajelor, ci este o alegere conştientă.

Pentru mine această alegere a fost ceea ce m-a şi convins în privinţa filmului – o perspectivă a unui regizor queer care îşi aminteşte experienţa sa în mijlocul acestui moment istoric exclusiv queer, care nu simte nevoia să ne lămurească despre heterosexualitate, homofobie sau how the other half lives, ci despre datele specifice ale acestui moment. Evită să fie didactic pentru ca este racordat la nişte personaje complexe care locuiesc acest mediu (temporal, spaţial şi cultural). Asta e ceea ce-l face fenomenal, emoţional şi mirobolant!

 

Cu alte cuvinte, vă invit la proiecţii de pe 19.10.2017 (joi, în prezenţa actorului principal) şi 21.10.2017 (sâmbătă) cu toată inima.