Julieta - Almodovar nu s-a întors, niciodată n-a dispărut



Autor: Alexandra Nenciu

2016-10-14



Toate informaţiile cum că Julieta este cel de-al douăzecilea lungmetraj al lui Pedro Almodóvar, propunerea Spaniei la această ediţie a Oscarurilor, o răscumpărare a ultimului său film Los amantes pasajeros (2013) (considerat mai degrabă o joacă nereuşită în afara predilecţiei sale pentru melodrame şi poveşti guvernate de personaje feminine) sunt deja la îndemâna oricărui cititor. Cu alte cuvinte, mulţi sunt fericiţi că Almodóvar s-a reîntors la vechile sale obiceiuri, dar majoritatea sunt nemulţumiţi că Julieta pare o versiune anemică a filmelor cunoscute şi premiate ale acestuia, precum Todo sobre mi madre (1999), Hable con ella (2002) sau Volver (2006).

Almodóvar se foloseşte totuşi de aceleaşi tehnici binecunoscute pe care le-a impus în filmele anterioare, de paleta sa de culori saturate şi de indicaţii specifice în ceea ce priveşte jocul actoricesc, redând aceeaşi atmosferă şi stil cu care ne-am obişnuit. Spre exemplu, aceasta nu este prima oară când se foloseşte de flashback ca tehnică narativă de devoalare a adevărului şi a trecutului personajelor, existând desigur variaţii în privinţa modului în care alege să facă asta. În La mala educación (2004), flashback-ul e reformulat sub pretextul unui scenariu şi ca ramă pentru elementele ficţionale ce succed acţiunile propriu-zise ale flashback-ului. Filmul spune povestea unui regizor (Fele Martinez) şi a unui actor (Gael García Bernal) care filmează o dramă inspirată de propriile lor experienţe. Tocmai în baza aducerilor-aminte ale celor doi şi a îmbinării lor cu scenele filmate pe platou se consolidează emoţia de care vor fi conduşi, fie în reconstituirea adevărului, fie ca un prim pas către izbăvire, de altfel un motiv întâlnit şi în Julieta.

 

 

Cum supraviețuiește trecutul în prezent

 

Jurnalul pe care îl scrie Julieta, mărturisirea ei, îndeplineşte de altfel un rol cathartic. În Hable con ella (2002), flashback-ul are o altă dimensiune, ea oferă identitate personajelor din prezent prin dezvăluirea trecutul lor, aducând cu sine empatie, dar păstrând în acelaşi timp mister în jurul lor şi un sentiment de intangibilitate. Apropriem această nuanţă filmului cel mai recent şi la intersecţie rămâne Antía, fiica despre care nu ştim de fapt nimic, un personaj misterios, rece în comparaţie cu mama, fie ea interpretată de Emma Suárez sau de Adriana Ugarte. Los abrazos rotos (2009) şi La piel que habito (2011) accentuează flashbackul ca element interzis, o parte a trecutului care trebuie uitată pentru a face suportabilă existenţa actuală a protagonistului. Atât fericirea, cât şi tragedia trebuie date uitării. Julieta trebuie să o uite complet pe Antía. Ea nu poate fi prezentă nici prin absenţă.

Faptul că Julieta poate fi văzut ca un film convenţional pentru Almodóvar, lipsit de acel je ne sais quoi specific acestuia, un film introspectiv, mai mult decât extravagant e de fapt datorat inexistenţei elementului circumstanţial comic. Julieta este într-adevăr o melodramă, însă multe din filmele precedente ale regizorului propun elemente potenţial comice sau tragicomice. Suntem deja obisnuiţi cu personajele secundare şi momentele amuzante ale acestuia, un transsexual cu apetenţă pentru stand-up comedy, un Antonio Banderas tocilar, un infirmier ciudăţel la un spectacol al Pinei Bausch. Până la urmă, din cauza aceasta se numeşte je ne sais quoi, pentru că se poate intuit mai mult decât catalogat ferm.

 

Narațiune simplă, oameni complicați

 

În general filmele lui Almodóvar propun un labirint de fire narative şi destul de multe personaje, majoritatea într-adevăr secundare, ale căror trăiri sunt excesiv de intense, până la superlativizare. Julieta nu are această calitatea a naraţiunii. Plot-ul este, privit din orice aspect scenaristic, destul de uşor de înţeles, dar personajele sunt în continuare profund influenţate de planul emoţional. Nuanţele stau de această dată tocmai în accentele puse între momentele principale ale filmului. O moarte nu este un plot-twist pentru Almodóvar, aşa cum nu este nici infidelitatea şi nici dispariţia. Ceea ce devine mai important pentru el, este tocmai ce se întâmplă între acestea, tranziţia sau cum reuşeşte personajul său să supravieţuiască.

Deşi articulează o delimitare între două părţi diferite de film şi între două părţi diferite ale existenţei Julietei, filmul nu dezbracă de culoare şi nici de valoare vizuală planul secundar al cadrelor din viaţa matură a acesteia. Ar putea părea că totul este mult mai violent estetic în interiorul flashback-ului, de la contrastul între roşu şi albastru şi până la peisajul întrezărit pe fereastra bucătăriei, dar nu este neapărat adevărat. Primul cadru este grăitor – o bucată de material de un roşu profund, care curge şi îmbracă un corp de femeie, o statuie în contrast direct şi un scris alb curat care apare pe ecran. Fie că este un tablou de Lucien Freud, un teren de joacă, ţinutele prietenilor nerăbdători ai lui Beatriz, culoarea apare şi aici, indiferent de temperarea pe care am putea să o simţim pe plan narativ în scenele celei de-a doua Julieta.

Această temperare devine sinonimă cu noul echilibru pe care Julieta l-a restabilit după plecarea Antíei. Decizia ei, eliberarea şi avântul într-o nouă existenţă, unde familia e dată uitării, a creat o schimbare de acelaşi fel, voită sau nu, în viaţa mamei sale. După un doliu de trei ani, Julieta a fost îndreptată pe drumul său iniţial. Oare nu asta s-ar fi întâmplat cu ambiţioasa şi entuziasmata profesoară de literatură dacă Xoan nu ar fi intrat în viaţa ei? Mai aproape de lucrurile frumoase decât de cele simple şi confortabile, înconjurată de cărţi şi de artă, nu de familie şi rutină, Julieta a devenit, deşi cu un trecut dureros în spate, poate o versiune mai bună ai ei. Fuga Antíei poate fi scuzată, parţial, de un instinct de autoconservare, prin desprinderea de o mamă mult prea ataşată şi încă suferindă. În acelaşi timp întoarcerea ei devine un act de egoism, căci ea nu are loc în viaţa aceleaşi Julieta slabă şi plăpândă emoţional, ci în viaţa reconstruită a unei femei care pierduse totul. Se inversează rolurile şi naivă nu va fi Julieta, nici pentru răbdarea şi aşteptarea sa, nici pentru reîntoarcerea în trecut, ci Antía, pentru simplu fapt că viaţa nu stă pe loc pentru nimeni.