Jackie - Săraca fată bogată



Autor: Irina Trocan

2017-01-28



Jackie a ajuns în săli în România simultan cu fluxul de știri despre protestele anti-Trump, creând un fel de coliziune culturală/istorică ce merită discutată: pe de o parte, un film despre un mister al Casei Albe îmbibat de mistica feminității și de nostalgia după un președinte iubit; pe de altă parte, o revoltă populară împotriva autorității președintelui și a hate speech-ului din campania lui electorală, scopul final al protestatarilor fiind protejarea drepturilor femeilor și a valorilor democratice, în sens mai larg. Dacă miza filmului e să ne afunde într-o melancolie pasivă după un trecut în care țara tuturor posibilităților era pe mâinile unor părinți buni, probabil a nimerit într-un moment nepotrivit. E interesat de comparat și felul în care e celebrată Jackie Kennedy – ca elegantă, reținută, loială soțului – și cum e percepută actuala Primă Doamnă, Melania Trump, care la rândul ei e elegantă, reținută și loială soțului, doar că pe fondul antipatiei vaste pentru Donald Trump, decizia de a-i sta alături e văzută ca o formă de captivitate. O parte dintre protestatarii de la Women’s March purtau pancarte cu Eliberați-o pe Melania!

În biopic-ul lui Pablo Larraín, Natalie Portman o joacă pe Jackie Kennedy purtându-i hainele, copiindu-i manierismele (mișcările grațioase și calculate, vocea șoptită) și reconstituind ce se poate presupune că s-a întâmplat behind the scenes după moartea lui John Fitzgerald Kennedy. Pretextul narativ e un interviu  la o săptămână după eveniment, cu un reporter al revistei Life, care se vrea o recapitulare la cald de la sfârșitul unei epoci. Într-unul din multele roluri recente (Black Swan, Knight of Cups) de femeie care suferă dureri cumplite, Portman alternează între vulnerabilitate și control – tot ce îi confesează reporterului se asigură că va rămâne off the record sau va trece înainte de publicare prin editările ei. Dacă dezintegrarea ei post-traumatică e în mare măsură opacă, un început de explicație e că i se răpește brusc rolul pe care știa să-l îndeplinească la perfecție; doliului după soț i se adaugă incertitudinea în privința planurilor ei de viitor. În secvența cea mai lungă și captivantă din film (din cele care nu conțin gore), o Jackie/Portman înlăcrimată ia la rând mai multe ținute de gală în timp ce pe coloana sonoră se aude la pick-up o bucată din musical-ul de pe Broadway Camelot; apariția ei în iconicul deux pieces roz pătat de sânge devine o sinecdocă pentru schimbarea neașteptată și radicală de statut prin care trece.

 

 

Filmul lui Larraín se învârte în jurul unui asasinat celebru (pe care îl și reconstituie, pe baza înregistrării lui Abraham Zapruder), doar că, urmărind-o pas cu pas pe Jackie, alege unghiul domestic (și, probabil, cel mai puțin interesant) de dezvăluire din culise. Într-un punct al filmului, apare la TV împușcarea lui Lee Oswald – cel care a fost acuzat, dar nu și judecat, pentru uciderea lui JFK –, dar singurul ecou moral al episodului (o posibilă executare a unui țap ispășitor) e îngrijorarea celor din Casa Albă că ar putea-o tulbura pe Jackie, care deja e cât se poate încordată din cauza pregătirilor pentru înmormântarea soțului ei. Dincolo de reacțiile viscerale provocate de pierdere, Jackie Kennedy – celebră prin asociere, discretă ca prezență – e greu de definit ca personaj, așa că filmul apelează la un jurnalist (Billy Crudup), un preot (John Hurt), la Bobby Kennedy (Peter Sarsgaard) și la cuplul prezidențial nou-inaugurat astfel ca reacțiile ei, încet – insuportabil de încet –, să-i construiască o imagine. Nu e neapărat o stângăcie a filmului, dar e foarte probabil ca adecvarea ei ca Primă Doamnă în anii `60 să însemne simultan inadecvarea ei ca protagonistă independentă. Filmul o creditează că ar fi consolidat la momentul potrivit legenda lui JFK, că i-ar fi consacrat președinția ca pe un ultim Camelot, dar e destul e reductiv, știind ce știm despre mass-media, că o persoană o poate influența semnificativ atunci când nu are terenul pregătit.

Larraín și directorul de imagine Stéphane Fontaine au filmat Jackie pe 16mm, ceea ce permite integrarea mai puțin disruptivă a imaginilor de arhivă în filmul de ficțiune. Tehnica e oricum mult mai temperat folosită decât în varianta lui Oliver Stone (JFK, realizat în 1991, estompează foarte mult granițele între materialele de arhivă și reconstituiri), dar denotă o ambiție comună de a fi cât mai ancorat în epocă. Sunt rare în film încercările de distanțare istorică – un scurt monolog al lui Bobby despre câteva eșecuri ale președinției lui JFK pare inserat din greșeală din cu totul alt film – și miza e mai degrabă catharsis-ul post-traumatic al lui Jackie. Reducerea asta a unui eveniment istoric la o dramă domestică e dezamăgitoare după realizările de până acum ale lui Larraín: NO (2012), despre campania anti-Pinochet din 1988, reușește să profite de distanța istorică (prin care înțelegem importanța victoriei de după referendumul în care a fost învins Pinochet) și în același timp să ne țină în priză pas cu pas la deciziile creative ale copywriter-ilor în cadrul campaniei, care în momentul respectiv era mai probabil să iasă în favoarea lui Pinochet. Jackie, în schimb, e ca un jurnal în manuscris expus într-un muzeu, oficial și fragil în aparență și greu de parcurs de la un capăt la altul pe piedestalul de care e lipit. De altfel, protagonista care reiese din film (și încă sub retorica unei auto-prezentări necenzurate) e plictisitor de convențională, nu e mult mai mult decât costumele și gesturile nobile și declarațiile drăgăstoase despre John Fitzgerald Kennedy care au fost întotdeauna la vedere. La standardele și posibilitățile unei femei americane din anii ’60, Jackie era un model de urmat după cam singurul etalon disponibil; dar faptul că, peste cincizeci de ani și într-un alt context social, filmul preferă un portret de soție-martiră față de orice alt unghi mai interesant asupra subiectului deja deschide alte discuții. Jackie e un biopic nostalgic conformist, un tur ghidat prin Casa Albă cu pretextul unui priveghi.