Inimi cicatrizate - Cenușa care se cerne



Autor: Flavia Dima

2016-10-20



Radu Jude vine cu un al doilea film (consecutiv) de epocă în Inimi cicatrizate, o adaptare liberă după nuvela omonimă de autorul interbelic Max Blecher. Cunoscut pentru operele sale autobiografice, Blecher a fost un foarte promițător scriitor al generației sale care a murit la o vârsta fragedă, consemnând trăirile sale în sanatorii într-un stil asemuit de critica literară cu lucrările lui Franz Kafka. Amândoi au creat povești suprarealiste, sinistre ce deconstruiau noțiuni care deobicei sunt luate ca atare, for granted. Dar pe când autorul ceh, de profesie funcționar public, concepea narațiuni care scoateau la iveală aberațiile societății moderne, etern maladivul Blecher dezvăluia corpul uman drept un obiect fragil și supus transformării într-un spectacol grotesc. Jude ia această proză extrem de bogată, încărcată cu metafore și adjective (care apare pe alocuri, în intertitluri) și o transpune cu minuțiozitate și afecțiune într-un film-omagiu.

Firul narativ urmărește povestea lui Emanuel (Lucian Teodor Rus), un tânăr evreu dintr-o familie de comercianți prosperi, căruia i se descoperă un început de tuberculoză osoasă (boala lui Pott, pe vremea aceea incurabilă). Fiind nevoit să se interneze într-un sanatoriu privat în apropiere de Techirghiol, Emanuel intră într-o lume a contrastelor puternice. O lume vie și totuși nemișcată, cumva similară cu cea de afară, populată de naționaliști zgomotoși, cupluri de iubiți, diverși pișicheri și dame fermecătoare. Cea mai remarcabilă este eleganta Solange (Ivana Mladenovic), fostă pacientă care revine mereu în vizită – de care Emanuel se va îndrăgosti.

 

 

Conducându-și fiul după o dureroasă operație de puncționare, tatăl lui Emanuel (Alexandru Dabija) fredonează un Kinderlied german (Fuchs, du hast die Gans gestohlen) în timp ce urletele pacienților se aud din depărtare. În ciuda cadrului sinistru, bolnavii și vizitatorii lor rămân animați de un optimism venit din inerție, un refuz de a accepta situația sinistră care li se prezintă, negociind-o constant. Iar sanatoriul este precum ghipsul imens în care este captiv trupul protagonistului: o menghină care îl imobilizează, dar nu destul încât să îi suprime întru totul pornirile sufletești. Mai degrabă, torționarul este însuși corpul său: se irită, izbucnește în pustule imense, reverberează durere care paralizează și omoară treptat personalitatea dinăuntru. De aici și titlul de Inimi cicatrizate, care vine dintr-un mic monolog al Isei (Ilinca Hărnuț), una pacientele veterane ale sanatoriului: „Vezi, inimile bolnavilor au primit în viaţă, atâtea lovituri de cuţit, încât s-au transformat în ţesut cicatrizat... Insensibile la frig... la cald... şi la durere... Insensibile şi învineţite de duritate...”

Fiind o adaptare liberă, Inimi înglobează și referințe ale celorlaltor opere ale lui Blecher: acțiunea se situează undeva între Întâmplări în irealitatea imediată și Vizuina Luminată, dar există trimiteri către personajele din aceste opere (spre exemplu, copilul de care eul liric se apropie în Vizuina apare urlând de durere în timpul unei proceduri). Ca în Aferim!, Jude se folosește din nou de anumite ipostaze-cheie ale filmului pentru a atrage atenția asupra situației contemporane a României. Medicul-șef al sanatoriului (Șerban Pavlu) se plânge adesea de lipsa de fonduri sau de echipament adecvat, cerșetorii dau buzna uneori în saloane, discuțiile despre politică se fac cu patos, dar se bazează pe argumente aberante, adesea de factură nazistă. Înrădăcinearea treptată a Gărzii de Fier în societatea interbelică se strecoară tiptil și în spitalul cel marginal prin cântece și glume ieftine, o paralelă a modului în care se răspândește extremismul în Europa anului 2016.

 

 

Deși este imposibilă adaptaterea unui text atât de bogat decât prin dialog (cu tot cu intertitlurile care recuperează fragmente din proza originală a lui Blecher), locul unde se dezvoltă metaforele din Inimi cicatrizate este imaginea sa. Semnată de Marius Panduru (poate cel mai frecvent colaborator al lui Jude), imaginea filmului abundă în referinte iconografice către unii din cei mai importanți pictori ai erelor renascentiste și baroce. Lecțiile de anatomie ale lui Rembrandt sunt evocate în imagini, cea a Doctorului Tulp și a Doctorului Deijman, deși cea din urmă compoziție este considerată ca fiind influențată de Plângerea peste trupul lui Hristos de Andrea Mantegna. Așadar, imaginea corpului lui Emanuel (înlocuit cu cel al cadavrului disecat și al Hristului) capătă multiple valențe: deși viu, este asemuit cu un cadavru, unul care este atât obiect de studiu dar și obiect sacru/sacrificial - imagini care intuiesc asupra sorții sale finale.

 

 

Însă poate cea mai interesantă este referința recurentă către oglinda din Portretul soților Arnolfini de Jan van Eyck, care se datorează faptului că multe din cadre se repetă din punct de vedere compozițional o marcă vizuală a monotoniei din sanatoriu. Cum oglinda din tabloul renascentist nu-l arată pe pictor, ci pe niște vizitatori ai cuplului, nici camera de filmat nu se observă – dar perspectiva reflectată este una distorsionată și alungită, o față adevărată a realității. Detaliile de pe marginea primei oglinzi, mici scene din viața lui Hristos, nu sunt reproduse – ochiul divinității își pierde dimensiunea religioasă, lumea bolnavilor este una lipsită de zei, după cum dezbat Solange și Emanuel după prima lor noapte împreună. Ca în bancul spus de tată, în care Ițzik întreabă dacă mai există și altcineva în afara de Dumnezeu în ceruri, pacienții resping o zeitate care i-ar supune unui asemenea chin. Cu excepția Isei, care crede că mântuirea ar putea, totuși, să existe - iar faptul că personajul ei e unul din cel mai greu încercate din poveste acordă cuvintelor ei o greutate mai mare.

 

 

Cu Inimi cicatrizate, Jude se consolidează ca fiind unul din cei mai importanți autori de cinema români, foarte probabil nu doar în rândul celor contemporani. Este o adaptare totală, de la text, imagine și decor, care este presărată cu detalii auto-referențiale, precum aparițiile unor actori din filmele sale precedente (Sofia Nicolaescu - Toată lumea din familia noastră, Alberto Dinache - Aferim!). Dar dincolo de complexitățile împletite atent în structura sa, Inimi cicatrizate este un film rar în peisajul producțiilor contemporane, lipsit de pretențiozitate dar simultan liric, pictural. Și dincolo de toate, este un omagiu incredibil la adresa unuia din cei mai importanți autori din literatura română, din păcate adesea trecut cu vederea.