Indian Jewels la Hip Trip Travel Film Festival



Autor: Andreea Chiper

2017-12-05



Am observat în programul Hip Trip Travel Film Festival de anul acesta o anume aplecare către spaţii orientale, iar din colecţia asta atent selectată, de remarcat proiecţiile de film indian, fie el pe deplin autohton sau nu (deşi filmat în India, filmul lui Anup Singh e coproducţie franco-elveţiană). Dintr-o cultură eterogenă în care îşi găsesc reverberaţii influenţe vestice (anii grei de colonizare europeană nu puteau să nu lase un stigmat recognoscibil), tematicile la care se înhamă cele două lungmetraje sunt ori grele prin subiect (acapararea tehnologiei, deşi tratată într-o manieră light, în documentarul The Cinema Travellers), ori de o gravitate inserată subtil şi care submerge demnităţi atacate şi personaje dure ca stânca (minunatul eşantion de feminitate tăioasă din The Song of Scorpions). 

The Cinema Travellers

The Cinema Travellers (r. Shirley Abraham şi Amit Madheshia, 2016) e un documentar căldicel despre treceri şi depăşiri, despre progres şi farmecul de care cinema-ul a fost jefuit în perindarea istoriei, în favoarea digitalului care a cotropit au fur et à mesure tabloul mainstream-ului din micile săli. De-a lungul a cinci ani, regizorii documentează starea unor cinematografe din India, mai precis din micile periferii intens populate de mulţimi sărăcăciose şi împopoţonate specific (vizual, ne izbește o aglomerare de țesături colorate și mărgele). Se află în tot acest demers o notă dezolantă de ireparabil: dacă iniţial viziunea e condimentată de spectacularul luminos de bâlci (şi totodată de mahala, într-un haos de omenire vivant-gălăgioasă), spre final cinematograful se lovește de pragmatismul afacerilor. Gestul magic (căci proiecţiile de odinioară au o aură de miracol inefabil) e substituit de rigiditatea tehnologică, de formele reci în care e sculptată imaginea în filmele contemporane. Micii distribuitori (cu adevărat mici, de obicei fiind doar oameni nu cu mult mai înstăriţi decât auditoriul) trebuie să-şi calce pe inimă: privim cum despachetează aparatură şi laptopuri impecabile, în timp ce vechile aparate de proiecţie, aşa rudimentar-greoaie (nişte spectre antice de romantism desuet dar incontestabil), iau calea colecţionarilor de metale. Extrem de expresive sunt inserţiile fotografice care subliniază şi mai mult ideea de pagubă simbolică: prim-planuri cu oameni privind ecranul cu gurile căscate, un tertip vizual à la Shirin (2008) al lui Kiarostami.

Fără a fi documentar până la capăt şi arogându-şi sentimentalisme uneori facile, The Cinema Travellers aduce un melancolic omagiu acelei âge d'or de un eclectism înduioșător care a străbătut India. Nu e o privire combativă şi în niciun caz acuzatoare, tot scheletul imagistic avându-şi în sine o substanţă de resemnare tristă. Chiar dacă eliptic şi nu neapărat de o obiectivitate desăvârșită, în final se dovedeşte o retrospectivă dulce-amară a parcursului cinematografic indian.

The Song of Scorpions

The Song of Scorpions (r. Anup Singh, 2017) este o privire intim-nostalgică asupra unei obscure dar pitoreşti părţi din India contemporană; întru totul, o dramă în nuanţe pământii unde tradiţii mistice sunt melanjate cu păcate ancestrale şi aureolate de tabloul deşertului. Esenţială aici e atemporalitatea fermecătoare a cadrului şi a personajelor: totul se petrece în actualitate (cum aflăm din câteva conversaţii care menţionează răspândirea telefoniei mobile), dar suntem introduşi într-un colţ de lume încă sălbatic şi frust, îngheţat în picturalitatea uscată a peisajului. Nooran (Golshifteh Farahani, excepțională) este descendentă dintr-un vechi neam de vindecătoare indiene,  o specie nomadă de femei care cunosc tainele ierburilor şi ale practicilor metafizice de epurare a bolilor din organism. Deosebite la această încrengătură de farmazoane candide sunt capacităţile curativ-muzicale: cântecele lor elimină veninul scorpionilor din sângele celor muşcaţi (pe lângă faptul că acelaşi venin e folosit în poţiuni elaborate, tot cu scopuri medicinale). E de la sine înţeles că aceste chestiuni ţin de un anume suprauman şi orice intruziune a profanului ar degrada miracolul farmaceutic. De aici se dezvoltă şi drama care va relativiza dimensiunea hieratică a protagonistei; pare-se că un viol e suficient pentru a dezechilibra balanţa şi a pune la îndoială mecanismul epifanic. La asta se adaugă şi trădarea soțului, resimţită acut (şi nescăpând nici ea de puţină melodramă). Acumularea de derive existenţiale şi decepţii colapsează într-un tête-à-tête silenţios, încapsulat într-o formă suavă de erotism ingenuu (dar nu lipsit de o oarecare pasionalitate), în care Nooran traduce resentimentul într-o răzbunare răbdător-atroce. Autosacrificiul plănuit cu sânge rece va face țăndări idealul familial și va răscumpăra dezamăgirea amoroasă.

Din tot filmul, filonul muzical pare să domine în intensitate şi să se integreze firesc în structura narativă, ridicându-se mult deasupra artei popular-degradante a musical-urilor indiene (producții mediocre și repetitive, devenite o tradiţie naţională din care ne gâdilă cu frânturi documentarul anterior); atât cântecul de leagăn, cât şi jelania melodioasă de la dispariţia bunicii, printre dunele de nisip, sunt reale dovezi de sublim. Cu toată mârşăvia din jur, cântecul scorpionilor va răsuna în continuare deasupra deşertului.