Imagini ale melancoliei - La pas pe litoral



Autor: Cristian Drăgan

2017-11-30



Filmul documentaristului Vlad Petri, realizat împreună cu jurnalistul Vlad Ursulean, este de fapt o înlănțuire de episoade filmate în vara lui 2015 – fragmente puse laolaltă dintr-un jurnal video ținut pe parcursul unei călătorii de-a lungul litoralului românesc (începând din Sulina și ajungând până în Vama Veche). Cei doi pornesc în această călătorie fără a avea un scop precis, ci numai din dorința de a face acest drum.

La pas pe litoral se constituie în jurul unei serii de portrete-în-mișcare ale oamenilor pe care cei doi îi întâlnesc în treacăt. Desigur, ca în orice jurnal, prezența celor doi (a observatorilor) nu este ascunsă în niciun fel. Interesantă este însăși atitudinea celor doi realizatori, care trădează o oarecare distanțare de cadrul propriei călătorii – ca și cum ar fi conștienți întocmai de nepotrivirea lor în acel peisaj. Acest lucru devine evident din interacțiunile lor cu oamenii pe care îi întâlnesc pe parcurs. Localnicii, pescarii, turiștii veniți în stațiuni sau vânzătorii ambulanți de nimicuri îi tratează pe cei doi ca pe niște outsideri. Până și în cazul acelor interlocutori cu care se stabilește un oarecare contact mai personal, anumite breșe în comunicare rămân evidente. Faptul că cei doi filmează discuțiile, pare a le spori și mai mult reticența. Văzându-se filmați, aceștia inevitabil se crispează și (cel puțin în câteva ocazii) par a-și „juca” rolul.  Ba chiar la finalul discuțiilor câțiva dintre ei îi întreabă pe realizatori unde anume se pot vedea după aceea sau unde anume vor apărea imaginile cu ei. Astfel, accentul se schimbă de la evenimentul efectiv al călătoriei la însăși procesul documentării sale. Fapt resimțit și la nivel formal, unde filmul excelează în a face simțită prezența aparatului de filmat.

La pas pe litoral 1

Fiecărei secvențe filmate artsy (mai mult sau mai puțin estetizate) îi este juxtapusă una ce are rolul de a devoala contextul prin care cea dintâi a fost creată. Astfel, filmul subliniază modurile în care cei doi sunt nevoiți să joace un dublu rol: acela de subiect în cadru, dar și de realizator (organizator) al acestuia. Această punere în perspectivă a producerii imaginilor în sine, cuplată cu efectul pe care aparatul îl are atât asupra oamenilor pe care îi întâlnesc pe drum, cât și asupra lor înșiși, face ca filmul lor să devină nu atât despre documentarea unei călătorii pe malul mării, ci mai mult despre modul în care ei înșiși (și implicit interlocutorii lor) ajung să se raporteze la spațiul în cauză ca și cum ar fi vorba de o imagine a sa.

Călătoria celor doi ajunge să fie una de-a lungul unei imagini a litoralului, miza filmului devenind, într-un anume sens, o investigare a modului în care acest spațiu devenit imagine este perceput (de ei înșiși, de localnici, de toți spectatorii filmului). Astfel, La pas pe litoral se înscrie într-un dialog mai mult sau mai puțin voluntar cu alte producții cinematografice (ficționale sau non-ficționale): fie că este vorba de documentarul Stuf (1966), în regia lui Titus Mesaroş, în care spațiul deltei și oamenii de acolo capătă valențe (cvasi-)mitice; fie că ne gândim la producțiile lui Mircea Săucan, Țărmul nu are șfârșit (1962) – filmat exclusiv în spațiul dobrogean, devenit un spațiu poetic – sau Meandre (1966) – în care secvențele de la malul mării potențează distanța dintre personaje); Faleze de nisip (1983), în regia lui Dan Pița, unde plaja devine cadrul unei adevărate torturi psihologice; fie la cele două filme de început ale lui Bogdan Dumitrescu, Unde la soare e frig (1991) și Thalassa - acolo unde ochii dor (1994), în care spațiul devine unul al irealității, al parabolei; fie spațiul deziluziei colective explorat în documentarul Asta e (2001) a lui Thomas Ciulei.

La pas pe litoral 2

Nu putem trece peste faptul că (aproape) orice imagine a malulul mării dă seama de o imensă melancolie. Spațiul litoralului ajunge să desemneze mai mereu un punct terminus în care nu se întâmplă nimic și, în același timp, aproape inaccesibil oricărui vizitator, toate acestea regăsindu-se din plin și în La pas pe litoral. Poate nicăieri acest lucru nu se face mai evident ca în secvența de final, atunci când celor doi, ajunși la frontiera cu Bulgaria, li se interzice de către un ofițer de frontieră să îndrepte aparatul de filmat către teritoriul vecin, permițându-li-se totuși să tragă un cadru, cu condiția ca acesta să fie perpendicular cu malul mării. Cei doi acceptă imediat. Îl vedem pe unul dintre ei, chircit lângă aparat, pregătind cadrul. Apoi se depărtează fără să-și dea seama că a uitat să ajusteze focus-ul. Ambii stau câteva secunde și se uită direct spre aparat. Stau ca la poză, cu marea în spate. În tot acest timp nu li se disting decât contururile defocalizate. Filmul se termină cu această imagine imperfectă, neclară, în care nu se distinge mare lucru, care îl lasă pe privitor nelămurit – o imagine comică și tragică deopotrivă, potrivită de altfel întregului lor demers. 

 

La pas pe litoral a rulat în cadrul celei de-a patra ediţii a HIPTRIP Travel Film Festival, care s-a desfăşurat între 23 şi 26 noiembrie 2017.