Hidden Figures - NASA Not So White



Autor: Cristina Iliescu

2017-02-22



Tipologia clasică a personalităţii care reprezintă NASA este reflectată de bărbatul alb, heterosexual – Alien (r. Ridley Scott, 1979), Apollo 13 (r. Ron Howard, 1995), 2001: A Space Odyssey (r. Stanley Kubrick, 1968). Fie că este astronautul carismatic ori directorul sau matematicianul, aceştia par a fi figurile emblematice ale NASA, numai că, în spatele acestora – mai bine spus, cot la cot – lucrează şi alte tipologii umane care trebuie să se lupte cu prejudecăţile despre ei. Dacă pot să-mi asum o referinţă pseudo-pop şi să citez din Beyonce care îl citează pe Malcolm X, “Cea mai nerespectată persoană în America e femeia de culoare”. Hidden Figures (r. Theodore Melfi) este un biopic care se focusează pe această categorie, urmărind evoluţia a trei femei de culoare care luptă cu sexismul şi mai ales rasismul răspândit uniform în sudul Statelor Unite, în timpul segregării. Acestea vor reuşi să-şi atingă ţelul de a deveni oameni de ştiinţă şi să aducă o contribuţie majoră la NASA. Firul narativ urmăreşte evoluţia personajelor care reprezintă cele trei personalităţi: Mary Jackson (Janelle Monáe) – inginer şi totodată prima femeie şi prima persoană de culoare care să ia diploma unui colegiu pentru albi; Dorothy Vaugh (Octavia Spencer) – supervizor şi coordonatoarea versiunii primitive a IBM-ului şi nu în ultimul rând, Kate Goble (Taraji P. Henson), protagonista, rocket scientist, cea care va calcula coordonatele rachetei pentru plasarea primului astronaut american în spaţiul cosmic. Acestea se luptă să se facă remarcate în cadrul NASA într-o societate divizată în funcţie de rasism, în care persoanele de culoare trebuie inclusiv să meargă la toaletele special dedicate acestora, să mănânce şi să bea în locuri separate de cei albi. 

La începutul filmului sunt introduse protagonistele, construite pe tipologii (în mare parte, ca majoritatea covârşitoare a personajelor din întregul film), adesea atribuindu-li-se trăsături morale în funcţie de cele fizice. Spre exemplu, Dorothy este cea mai în vârstă dintre ele, cea mai matură şi maternă, capabilă să gestioneze câteva zeci de femei de culoare, considerate computere umane – computer a fost o funcţie atribuită unei persoane care să verifice calculele matematicienilor, înainte de apariţia device-urilor. În timp ce Mary corespunde cel mai bine tiparului de frumuseţe clasic și este cea witty, îndrăzneaţă şi care provoacă cel mai direct sistemul, dintre cele trei.

Hidden Figures

Totodată, diferenţierea dintre bărbatul alb heterosexual şi femeia de culoare este puternic evidenţiată de-a lungul filmului, fiind susţinută prin conflictul înăbuşit al protagonistei, Kate, cu Paul Stafford (Jim Parsons) - care pare a fi cel mai bun matematician, astfel încât Kate are ocazia să-i dea în moduri repetate peste nas, având de fiecare dată răspunsuri. Soluţia dată de aceasta nu va fi niciodată o formulă indescifrabilă pentru spectator – aşa cum ar fi majoritatea teoremelor şi a formulelor matematice folosite pentru a plasa un astronaut în spaţiu – , ci,  în schimb, o idee spirituală care porneşte de la ceva matematic pe înţelesul tuturor. După ce Kate aleargă tot filmul dintr-un corp de clădiri în altul (fie ducându-se la toaletă dedicată oamenilor de culoare, fie întorcându-se la departamentul computerelor umane), un subaltern (bărbat, alb) aleargă după ea, pentru ca aceasta să salveze situaţia; în scena în care Kate este chemată sa recalculeze traiectoria rachetei, Paul Stafford stă în stânga directorului, iar Kate, în dreapta, scoţând în evidenţă prin mizanscenă competiţia dintre aceştia. 

Hidden Figures prezintă Hampton-ul din ‘61, South Virginia, ca pe un spaţiu în care rasismul nu e ceva blamabil atât timp cât este mascat sub o politeţe de formă, însă în care pare că se presupune din oficiu că cei de culoare sunt inferiori albilor – Vivian Mitchel (Kristen Dunst) se adresează lui Dorothy Vaugh pe prenumele acesteia, în timp ce Dorothy Vaugh îi spune acesteia Mrs. Mitchel – iar “coloraţii” sunt obişnuiţi să accepte asta cu stoicism, inclusiv cele trei eroine. În ciuda acestui fapt, ele reuşesc să se impună, o dată din punct de vedere individual (prin talent şi muncă), o dată din punct de vedere istoric, deoarece contextul socio-politic este de partea eroinelor. Ca biopic, urmărește o structură convențional hollywoodiană. Filmul nu dorește să redea cât mai concret faptele reale și nici nu încearcă să încapsuleze atmosfera specifică perioadei și spațiului, folosindu-se de acestea mai degrabă ca un punct de pornire pentru ceva mai colorat și vesel decât realii ani ’60 din Statele Unite – asemanându-se cu The Help (r. Tate Taylor, 2011). Hidden Figures urmărește să plaseze eroinele într-o lumină bună și să fie cât mai corect față de acestea, de la finalul fericit până la ocaziile pe care plot-ul le oferă proscriselor să-și exprime frustrarea – așa cum face Kate în discursul rostit printre lacrimi despre cum nu-și permite un colier de perle, nu are voie să bea cafea din cafetiera comună și, mai ales, trebuie să meargă patruzeci de minute până în alt sediu NASA ca să ajungă la toaleta destinată oamenilor de culoare. 

Dincolo de acestea, filmul nu este și nici nu se vrea a fi inovativ din punct de vedere cinematografic ori narativ; majoritatea nodurilor de tensiune narativă sunt previzibile și totodată tipologiile sunt folosite strict ca să încadreze personajul, fără să-și asume asta până la capăt ori, urmând evoluția acestora doar ca să iasă din tipar. Hidden Figures funcționează în ansamblul filmelor de la Oscar ca scut al cărui scop este să apere nominalizările împotriva etichetei de #OscarsSoWhite; în timp ce nu este nici pe departe un film slab din vreo perspectivă anume, stă prea aproape de limitele convenției specifice Hollywood-ului ca să fie remarcabil.