Hell or High Water - Votanții lui Trump și problemele lor



Autor: Alex Vizitiu

2017-02-16



În Statele Unite ale Americii sunt folosite un număr de porecle pentru a descrie lumea surprinsă de filmul Hell or High Water (r. David Mackenzie): flyover country – adică teritoriul peste care zboară un avion comercial, fără să se oprească vreodată, în drumul spre locurile mai importante ale țării; red state / stat roșu – un stat conservator, care va vota întotdeauna pentru candidatul republican (cumva, în Statele Unite, roșu a devenit culoarea partidului de dreapta) în mai toate alegerile (fie că vorbim de cele prezidențiale sau locale); the bible belt /centura creștină – pentru că biserica este poate cea mai importantă instituție, locul unde, la sfârșitul săptămânii, se adună toți membrii comunității ca să socializeze. Pentru o persoană de la oraș, toate aceste porecle denotă o lume săracă, înapoiată și superstițioasă, una uitată de timp, cu puține lucruri în comun cu America modernă (globalistă, cosmopolită, progresistă). Putem observa această viziune condescendentă a lumii rurale americane în mai toate filmele hollywoodiene realizate după anii ’60 – când diferențele și conflictele dintre rural și urban în S.U.A au devenit din ce în ce mai evidente –, de la Deliverance (r. John Borman, 1972) – unde oamenii de la țară sunt niște bestii perverse –, la Doc Hollywood (r. Michael Caton-Jones, 1991) – unde sunt niște oameni simpli și naivi. Anul acesta, Nocturnal Animals (r. Tom Ford), cu povestea din poveste plasată în aceeași regiune (și același stat) ca Hell or High Water, texanii sunt portretizați ca niște violatori monstruoși – în cazul acestui film, datorită (sau poate din cauza) structurii narative nu îmi dau seama dacă Ford comentează asupra felului în care Hollywood-ul i-a tratat pe locuitorii sudului sau chiar așa îi vede pe aceștia, la fel cum nu îmi dau seama dacă el comentează asupra felului în care sunt tratate femeile în film (exploatate, victimizate, carne de tun pentru impulsurile creative ale bărbaților) sau chiar le tratează ca orice alt film hollywoodian. În fine, spre sfârșitul campaniei prezidențiale de anul trecut, unul din cele mai populare articole despre statele roșii a venit de la Cracked.com, un site de comedie care caută să trateze orice subiect cu empatie. Intitulat How Half of America lost its fucking mind, scriitorul Jason Pargin încearcă să explice cum jumătate din țara sa a decis să voteze pentru un escroc incompentent cu ambiții de autocrat și sensibilități neofasciste. El argumentează că (pe bună dreptate) modul lor de viață se află sub atac, că această regiune nu s-a recuperat niciodată după criza economică din 2008, că tot ceea ce au învățat de la familie și de la comunitate este o glumă pentru orășeni.

Este important de știut aceste lucruri pentru a înțelege miza filmului Hell or High Water. Lansat la sfârșitul verii anului trecut – și asta după ce a fost proiectat pe la câteva festivaluri importante ca Sundance și Cannes – filmul lui Mackenzie a fost întâmpinat ca un avertisment. Cum că aceștia sunt votanții lui Trump – oameni disperați, săraci și uitați – și poate că cetățenii statelor albastre (cei care votează întotdeauna pentru partidul democrat) ar trebui să regândească relația cu ei. Protagoniștii sunt frații Howard, Toby (Chris Pine) și Tanner (Ben Foster), doi șomeri care recurg la crimă ca să supraviețuiască (motivul este ceva mai complex, dar cred ca ar fi un spoiler dacă l-aș dezvălui). Astfel, filmul îi urmărește pe cei doi frați pe parcursul unei săptămâni în care jefuiesc un număr de bănci. Pe urmele lor sunt doi șerifi texani, unul mai bătrân și la câteva săptămâni de la pensie (Marcus Hamilton, jucat de Jeff Bridges, în registrul lui de Rooster Cockburn) și unul ceva mai tânăr (dar nu foarte) mixed race (Alberto Parker, jucat de Gil Birmingham). 

Hell or High Water

Din descrierea acțiunii se poate înțelege ușor că filmul este un neo-western, unde vechile arhetipuri și conflicte (odinioară ușor de identificat) au devenit în această epocă modernă mai opace. Ideea că „Vestul Sălbatic” și valorile sale sunt pe moarte se regăsește în mai toate cadrele. În prima secvență (poate cea mai ambițioasă secvență a filmului d.p.d.v. formal), avem un travling circular pe o stradă dintr-un orășel de provincie – unul care în vechile western-uri reprezenta un loc al promisiunii (unde cineva putea să-și ia viața de la capăt), dar aici este o paragină ce simbolizează decăderea acestei lumi. Într-una dintre cele mai frumoase secvențe ale filmului (și mă refer strict la elementele vizuale), cei doi șerifi dau de un grup de văcari pe autostradă care-și îndrumă turma departe de un foc de preerie. Aici, într-un cadru de ansamblu ce surprinde culorile vii și spațiul deschis care sunt sinonime cu „Vestul Sălbatic”, focul din depărtare reprezintă mai toate lucrurile care au distrus vestul și pentru care s-au luptat vechii cowboy – cei din film se plâng că au pierdut o bună parte din turmă din cauza focului și ceea ce fac acum este să salveze ce mai pot (dialogul din acest film nu este cel mai subtil, de vină fiind scenariul, despre care voi scrie mai jos).

Evident, filmul atacă instituția băncii – o semnalează ca principalul vinovat pentru decăderea vestului. Un motiv pentru care vechii jefuitori de bănci au devenit eroi folclorici se datorează tocmai acestei antipatii – destul de îndreptățite – a poporului față de bănci. În fine, pentru că este un neo-western, banca a câștigat deja în acest film. Dacă în trecut, Jesse James sau Billy the Kid aveau șanse să învingă această instituție opresivă, care a furat și a consumat totul în calea ei, în acest film vedem că ea a câștigat deja, iar în cele câteva orășele pe care le vizităm, vedem urmările acestei victorii. De fapt, poate cea mai profundă secvență din film conțuine un monolog al lui Parker despre cum banca este noul asupritor – cum șeriful este pe jumătate amerindian și pe jumătate mexican, el știe foarte multe despre acest subiect.

Cred că aici trebuie spus că Hell or High Water nu este o capodoperă. Este cu siguranță un film bun, cu o regie corectă, teme admirabile și un număr de prestații bune. Dar scenariul este unul dintre cele mai previzibile ale anului. Pot spune că, după ce toate personajele principale au fost prezentate, mi-am dat seama imediat cum va decurge acțiunea, cine va muri și cine va supraviețui  – într-un fel, scenariul mizează pe faptul că recunoaștem aceste arhetipuri și nu le folosește pentru a spune ceva nou despre noul „Vest Sălbatic”, ci doar le transportă în timpuri moderne. Și mai simt că filmul este compromis de o dorință de a nu supăra lumea. Filmul se încheie cu o victorie împotriva sistemului. Este una mică, dar una care mă lasă cu impresia că filmul trișează, că vrea să găsească ceva pozitiv din toată situația pentru că scenariul este ca structură și ca mesaj unul hollywoodian. Și asta, după două ore în care toate personajele țipă că „băncile sunt de vină pentru tot și modul nostru de viață este pe moarte!”, împreună cu o atmosferă defetistă care te lasă cu impresia că totul se va termina în lacrimi și sânge – și da, filmul se termină prost pentru unele personaje, dar cum băncile sunt astăzi monștrii lovecraftieni invincibili, nu știu cât de plauzibilă este orice victorie împotriva lor. 

Marea problemă cu Hell or High Water cred că este faptul că nu chestionează (sau nu atacă) individualismul american - acel sentiment că oamenii sunt stăpânii propriului destin, care i-a îndrumat pe americani încă de la fondarea țării, dar care în aceste regiuni a dus la o intoleranță dogmatică față de orice schimbare în sistem. Și sunt alte filme mult mai bune despre această lume. Filme ca Lone Star (r. John Sayles, 1996) sau cele ale lui Jeff Nichols, care sunt ceva mai sincere, pe alocuri incomfortabile și nu simt nevoia să includă scene de acțiune.

Totuși, Hell or High Water este nominalizat anul acesta la patru premii Oscar – printre care premiul pentru cel mai bun scenariu (care, din nou, este cel mai prost element al filmului) și actor în rol secundar pentru Jeff Bridges, deși tot ce face el aici este să-și recicleze rolul din True Grit (r. frații Coen, 2010) – pentru că, odată cu victoria lui Donald Trump, filmul s-a transformat dintr-o avertizare, într-un document despre schisma dintre America rurală și cea urbană, ce a dus la victoria lui Trump.