Hail, Caesar! - Ave, Hollywood!



Autor: Alexandra Nenciu

2016-03-15



Nu este pentru prima oară când fraţii Coen se joacă cu o poveste despre Hollywood –aşa cum era el în culise sau, mai bine spus, în spatele titlurilor supradimensionate ale studiourilor de film, ce îşi marcau investiţia încă din primul cadru. În Barton Fink (1991), acţiunea se petrece la începutul anilor ’40, înainte ca industria de film să fie ameninţată de popularitatea crescândă a televiziunii, înainte de apariţia Cinemascope-ului şi înainte de perioada de glorie a filmelor epice istorice şi religioase, precum The Robe (1953), Julius Caesar (1953), Ben-Hur (1959) şi mai apoi Spartacus (1960) şi Cleopatra (1963).Dacă Barton Fink pendulează undeva între nevroza/blocajul scriitoricesc al personajului principal şi presiunea pusă de studio pe umerii săi, totul într-o notă greu de încadrat într-un stil şi gen, Hail, Caesar! demontează de pe fundalul Hollywoodului anilor ’50 miturile şi stereotipurile industriei cinematografice. Liantul tuturor acestor povestioare este Eddie Mannix (Josh Brolin), şef al unui departament de producţie, un alt fel de a spunereparator(“fixer”); e cunoscut pentru abilitatea sa de a salva orice situaţie potenţial dăunătoare reputaţiei şi imaginii publice a studiourilor de film Capitol Pictures, pe care le reprezintă.

Când Baird Whitlock (George Clooney), starul noii megaproducţii hollywoodiene – un personaj care ne trimite cu gândul la Kirk Douglas, Charlton Heston sau Clark Gable – este răpit de comunişti, Eddie Mannix trebuie să împiedice orice altă întârziere a zilelor de filmare şi, deci, orice altă depăşire a bugetului. Spre deosebire de Trumbo (2015), filmul nu dă multe detalii despre comunişti sau despre lista neagră de la Hollywood: ei compun doar o parte din mozaicul de personaje, decoruri şi situaţii ale perioadei de aur a studiourilor americane, un univers aparte faţă de care simţim chiar o raportare idilică. Deşi multe dintre secvenţe s-ar putea confunda cu o perspectivă ironică, ele pot fi în acelaşi timp o celebrare a mitului pe care industria cinematografică a reuşit să-l perpetueze. Hail, Caesar! se contopește rând pe rând cu fiecare atmosferă pe care încearcă să o redea, cu pretextul narativ că ar urmări reparatorul care serveşte interesele studioului şi se ocupă de orice problemă nou apărută.

Drăguţa publicului american (the American sweetheart”), vedeta musicalurilor cu coregrafii acvatice (à la Busby Berkeley), DeeAnna Moran (Scarlett Johansson), inspirată cel mai probabil de Esther Williams, rămâne însărcinată, iar studioul trebuie să încerce pentru a treia oară să-i găsească un soţ şi un tătic, păstrând intactă persona în care a investit până în acel moment. Reapare acelaşi ton comic, în secvenţa în care DeeAnna încearcă să se dezbrace de costumul de sirenă pe care noile sale forme nu-l mai acceptă sau când îşi spune că e aproape sigură că ştie cine e tatăl, accent pe aproape.

Remarcăm totuşi că aceste glume din spatele mecanismelor perfect funcţionale ale industriei ne propun personaje nu neapărat scuzabile, ci mai degrabă genuine. Hobie Doyle (Alden Ehrenreich) este exemplul cel mai potrivit. Cunoscut mai ales pentru western-uri şi pentru rolurile sale de cowboy-cântăreţ, își execută singur cascadoriile şi are calităţile potrivite acestor filme, dar se vede în imposibilitatea de a interpreta fie şi o replică dincolo de zona sa de confort şi de genul cu care a fost obişnuit. Când preşedintele Capitol Pictures, un fel de Louis B. Mayer de necontrazis, îl propune ca actor principal într-o dramă de salon, Hobie, în toata naivitatea sa, crede că dacă va face în continuare ce i se spune, va mulţumi. Se dovedeşte că talentul retoric nu poate fi mimat, dar cu acest cowboy rătăcit pe un platou greşit nu vine nicio urmă de parvenire, căci el rămâne la fel de conştiincios şi de sincer în încercările sale actoriceşti.

 

 

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Burt Gurney (Channing Tatum), Gene Kelly-ul peliculelor muzicale. Într-o lume a aparenţelor şi poveştilor fabricate, tărâmul de vis hollywoodian, ar fi fost aproape imposibil de aflat afilierea sa comunistă (probabil la un moment dat măturată sub preş de către vreun alt reparator), când ea n-ar fi interferat cu imaginea actorului-dansator vesel şi zâmbitor. Nu se poate nega, deci, importanţa pe care studiourile o atribuie imaginii, căci despre asta e vorba în fiecare situaţie – fie că este vorba de copilul sirenei aqua-musical-urilor, DeeAnna Moran, de răpirea lui Baird Whitlock de pe platou chiar în costumul său de centurion, sau de staruri trecute de partea comunismului.

Se organizează chiar, din aceleaşi motive de auto-prezentare, o întreagă întâlnire, în esenţă neceremonioasă, cu reprezentanţii diferitelor culte religioase pentru a stabili dacă portretizarea lui Iisus/Isus în scenariul filmului Hail, Caesar! este potrivită – dar nu din simţământul studioului de a fi fidel propriu-zis surselor biblice, ci pentru a nu ofensa restul de spectatori cumpărători de bilete. Cea mai sigură cale pentru ei este o reprezentare neutră, uneori atât de neutră, încât Iisus/Isus apare în părticele şi niciodată cu faţa, referinţă de altfel savuroasă la înfățișarea Mântuitorului în filme precum Ben-Hur.

Un fel de înger al lui Charlie, unde Charlie e vocea directorului Capitol Pictures (acel locțiitor de Louis B. Mayer), Eddie Mannix salvează situaţia sau situaţiile, luând adesea pauze pentru propriile lui confesiuni şi pentru propriile sale dileme de carieră. Hail, Caesar! este un film al fraţilor Coen, deci o anume morală, de suprafaţă, ţi se va părea întotdeauna la îndemână – aici e un fel de: „Nu poți să nu iubeşti Hollywoodul! (Gotta love Hollywood!) P.S. Chiar nu e nevoie să te spovedeşti atât de des”Hail, Caesar! rămâne totuşi un omagiu, de la picturalitatea fiecărui cadru, la atenţia pentru genuri şi referinţe şi până la tonul cu care se fac acestea.