Gray Matters - O biografie întârziată



Autor: Cristian Drăgan

2017-11-12



În programul din acest an al Festivalului de Film UrbanEye a existat o secțiune intitulată Understanding Design care a cuprins filme centrate pe viața și opera unor designeri și arhitecți mai puțin cunoscuți, dar extrem de interesanți.

 

Gray Matters (r. Marco Orsini, 2014) se prezintă ca fiind o relatare biografică a artistei Eileen Gray – o apariție meteorică în contextul mișcării moderne, autoare a unei opere diverse și extrem de originale. Documentarul poate fi considerat un material însoțitor al filmului de ficțiune The Price of Desire (r. Mary McGuckian, 2015) prin prisma faptului că pune în context evenimentele prezentate în acesta. Abordarea lui Orsini este una pe cât se poate de canonică: filmul se compune din relatările unor specialiști completate cu un amplu material ilustrativ. La fel ca în cazul oricărui biopic de acest fel, recenzarea filmului devine într-un anume sens povestirea vieții artistului în cauză. Cele ce urmează ar fi, prin urmare, poate mai potrivite unui Dicționar de personalități, decât unei cronici/recenzii de film (fapt pe care mi-l asum în totalitate).

Eileen Gray: născută în 9 august 1878, în Irlanda, aceasta studiază pictura la Slade School of Fine Art. Vizitează Expoziția Universală de la Paris din 1900. O fascinează stilul modern al vremii, Art Nouveau, și, după o scurtă vreme, se stabilește în capitala franceză. Aici, Gray își continuă studiile în cadrul Academiei Julian și al Academiei Colarossi. Treptat, interesul ei pentu pictură scade în această perioadă. Primii pași spre cariera sa viitoare de designer de piese de mobilier o reprezintă experiența dobândită în lucrul cu obiectele de lac. La 30 de ani cunoaște succesul pentru prima oară atunci când piesele sale din lac devin extrem de populare în epocă. 

Eileen Gray

După război este angajată să redecoreze apartamentul unei anumite doamne Mathieu Lévy. Gray abordează această sarcină cu toată seriozitatea. Întregul proces durează aproape patru ani, timp în care aceasta face design-ul și construiește manual fiecare piesă de mobilier. Suflul extrem de modern al viziunii sale a fost remarcat drept inovator de către criticii din epocă. 

La îndemnul prietenului și arhitectului francez de origine română Jean Badovici, Gray deschide un mgazin în Paris. După succesul financiar al comenzii realizate pentru doamna Lévy, Gray începe să realizeze peise de mobilier într-o manieră modernistă. Amintim aici scaunul „Bibendum”, scaunul „Dragon” și patul „Pirogue” (în formă de canoe).

În această perioadă îl cunoaște pe faimosul arhitect Le Corbusier. Sub îndrumarea acestuia și a lui Badovici, Gray începe să se îndrepte spre domeniul arhitecturii. Pe un teren din Roquebrune-Cap-Martin, din sudul Franței, Gray și Badovici construiesc vila E-1027. Construcția, remarcabilă pentru mișcarea modernă, a fost gândită de Gray ca fiind o desăvârșire a acesteia.

Toate relatările despre viața lui Eileen Gray se opresc insistent asupra rolului pe care această vilă l-a avut asupra receptării ei ca arhitect. În acest film este subliniată extrem de bine diferența fundamentală dintre concepțiile sale și ale lui Le Corbusier, în ceea ce privește ceea ce anume ar fi de fapt o locuință. Dacă pentru faimosul arhitect franco-elvețian, o casă reprezintă o „mașină pentru locuit”, pentru Gray o casă reprezintă „un înveliș protector al individului supus neîndurătoarei epoci moderne”. Interesant râmâne modul cum aceste două credo-uri extrem de diferite sunt aplicate pe un model formal atât de similar. În construcțiile ulterioare ale lui Gray, această predispoziție pentru recluziune devine din ce în ce mai evidentă. 

Speculațiile asupra adevăratei „obsesii” pe care a dezvoltat-o Le Corbusier pentru vila E-1027 fac subiectul atât filmului de ficțiune amintit, cât și al unui video-eseu de 40 de minute intitulat Talking house: Eileen Gray & Jean Badovici (r. Elizabeth Lennard, 2016). 

După despărțirea de Badovici și înstrăinarea de Le Corbusier, Eileen Gray mai realizează pentru sine încă două locuințe: prima, „Tempe à Pailla”, în apropiere de Menton și cealaltă, o reședintă de vară, în apropiere de Saint-Tropez. 

Gray continuă să lucreze și să facă design de mobilier până la moartea sa din 31 octombrie 1976.

Neașteptata receptare postumă a operei sale vine ca o confirmare a faptului că Eileen Gray, deși s-a afirmat în plin curent modernist, și-a petrecut de fapt întreaga viață într-o „avangardă continuă”. Filmul lui Orsini subliniază extrem de bine faptul că, spre deosebire de alți artiști, ea nu s-a limitat niciodată, nu s-a cramponat nici măcar într-o metodă proprie, ci și-a petrecut întreaga viață experimentând și lărgindu-și continuu posibilitățile de acțiune. Lucrările sale din ultima perioadă a vieții s-au concentrat pe un medium destul de nefolosit în epocă – masa plastică – material ce avea să fie folosit la scară largă în deceniile imediat următoare. 

Interesul tot mai crescut pentru opera sa, atât din partea colecționarilor de artă, cât și din partea lumii artistice, confirmă faptul că, în ciuda marginalizării sale de până acum, aceasta va rămâne un nume de referință, atât în design, cât și în arhitectură.