Good Time - Violență în America marginală



Autor: Flavia Dima

2017-09-11



Dacă ar fi să îi compar pe frații Safdie cu Harmony Korine, atunci Good Time pare să fie momentul Spring Breakers din cariera lor: este pasul înspre marele box-office, trecând prin schimbări ale registrului estetic (în comparație cu filmele lor precedente). Anume, montajul și povestea devin mult mai alerte, distribuția ajunge să conțină nume de actori celebri și cromatica e compusă dintr-o paletă de culori stridente, neon, care arată ca și cum cineva ar fi rupt un pachet de glowstix deasupra negativului. În ambele cazuri, trecerea de la registrul de indie flick cu narațiune fragmentată (dublată de dialog și joc naturalist) menține însă aplecarea regizorilor spre personaje marginale și vicioase, chiar dacă miza se schimbă: întrebarea devine „ce li se întâmplă acestor oameni?” în loc de „cum sunt acești oameni?”

Filmul se deschide cu o consultație psihiatrică a unui adult cu probleme de dezvoltare psihologică: un exercițiu în umilință crudă, în care un psihiatru vârstnic îl forțează pe Nick (Ben Safdie) să-și evoce momente traumatice ale vieții lui. E o scenă care dă tonul haotic și amărui al întregului film - care se încheie în momentul în care fratele lui mai mare, Constantin (sau Connie, jucat de un Robert Pattinson care nu mai e demult cuminte) dă buzna în cabinet și-l ia cu el, în speranța de-a clădi un viitor mai bun împreună. Însă planul lui sună ca o rețetă pentru dezastru - și chiar este: să dea împreună o spargere la o bancă și-apoi să fugă în lume cu banii furați, departe de căminul în care au crescut, în sărăcie, cu bunica lor abuzivă. Deși lucrurile par să meargă surprinzător de bine la început, Nick se sperie când sunt acostați întâmplător de un polițist și-ajunge la închisoare.

Planul lui Connie se schimbă: acum, misiunea lui este de a-și scoate fratele de la pârnaie, cu orice preț. În ciuda faptului că miza finală a planurilor sale este mereu eșuată și complică și mai mult situația, nu poți să nu apreciezi felul creativ în care el face uz de circumstanțele sale (foarte potrivnice, de altfel) pentru a-și construi strategia de moment, chiar dacă majoritatea eșuează. Connie este supraviețuitorul arhietipal, cel care mătură totul din calea lui pentru a-și atinge țelul, iar asta înseamnă că-l vom vedea fâcând tot ce-i stă în putere atâta vreme cât au o vagă legătură cu salvarea fratelui său. Fapt care ajunge să implice, printre altele, răpirea unui pacient inconștient dintr-un spital, să-și vopsească părul cu o vopsea găsită în casa unui străin sau să toarne LSD pur pe gâtul unui martor inconvenient.

Good Time

Este o viziune haotică și dezolantă a societății marginale din America, legată cu șnur de scene filmate în mașină, care-l teleportează pe Connie în tot felul de colțuri ascunse, abisale ale vieții, în care domnește frica, sărăcia și disfuncția. Alături de volumul copios de violență, referințele pop și ura vădită a regizorilor la adresa mediei, Good Time își trage seva din clasici cult precum Repo Man (r. Alex Cox, 1984) și Natural Born Killers (r. Oliver Stone, 1994), în care vedem protagoniști tot violenți, tot foarte supărați pe societate, hoinărind drumurile Americii într-o căutare-oximoron a liniștii și păcii. Poate cea mai mare asemănarea între aceste trei titluri este modul în care pun în discuție le mal du temps, chiar dacă America drogurilor, crimei și eșecului pare adesea una atemporală în cinema. Good Time (deși actualizat erei 2k cu ajutorul muzicii și a tehnologiei folosite de personaje) apare ca o lecție care pare nicicum să fi fost învățată: una despre felurile teribile în care statul și-a neglijat copiii cei mai vulnerabili, pe care ajunge să îi vâneze în loc să-i vindece.

În ciuda tonului aparent nonșalant al filmului, contextul în care Good Time apare pe ecrane - unul în care noțiuni precum inechitatea socială și brutalitatea forțelor de ordine sunt din ce în ce mai chestionate - personajul lui Pattinson capătă valențe aproape mitice. Este aproape precum Absalom, fiul cel mai frumos și cuceritor al lui David care se răscoală împotriva tatălui, dar este răpus (împotriva voinței regelui) după ce o șuvită din părul lui se încurcă în crengile unui stejar. Răscoala lui Connie împotriva sistemului, deși cumva nobilă, este imposibilă: țelul ei este mult prea amplu, chiar dacă scopul pare simplu și singular. El eșuează fundamental, împleticindu-se în cele mai mici și stupide piedici. Însă chiar dacă totul pare să comploteze împotriva lui și viteza acțiunii devine din ce în ce mai năucitoare, de undeva din dedesubturile filmului răsună un ecou trist, care pare să deplângă sorțile triste ale celor doi frați.

P.S.: O întrebare rămâne plutind, totuși, în aer pe durata filmului, nespusă: și chiar dacă planul lui Connie de a-și salva fratele ar funcționa, cum anume ar arăta acea viață? Pare că frații Safdie au intuit totuși existența acestei întrebări și i-au răspuns cu videoclipul pentru The Pure and the Damned, piesa care rulează peste genericul filmului. Un video în care un Iggy Pop, obosit de viață, aducând sonor mai degrabă cu Lou Reed, gângurește: The pure always act from love, în timp planează ca un spectru straniu și sinistru în casa fraților. Faptul că este reprezentat într-o randare 3D parcă intenționat proastă adaugă efectului de stranietate. Deși cei doi sunt departe de a fi atins perfecțiunea, armonia - sunt ei totuși mai puri pe interior decât ar indica faptele?