Girls on Film - Les glaneurs et la glaneuse - La cules de portrete



Autor: Alex Mircioi

2017-05-04



Când filmez, încerc să fiu instinctivă. Să-mi urmez intuiţia [...] Urmărind conexiunea mea, asocierea mea de idei şi imagini. Şi cum un lucru duce la altul.

-      Agnès Varda, pentru Indiewire

 

Documentarele lui Agnès Varda prezintă mereu o latură mult mai personală a regizoarei. Fie că e vorba de portretul unchiului ei din America din Uncle Janco (1967), cel al vecinilor săi din Daguerréotypes (1976) sau o meditaţie asupra unei fotografii pe care a făcut-o (sub forma căreia e deghizată o meditaţie asupra trecerii timpului) în Ulysse (1982), Varda îşi anunţă prezenţa, deseori în moduri meta-cinematografice (cum ar fi dublele întâlniri dintre ea şi unchiul Janco). Mai mult, toate documentarele ei se întorc la persoane sau persone care să descrie o emoţie, un loc, un fenomen.

Lungmetrajul său, Les glaneurs et la glaneuse (2000) nu este în nicun fel diferit: adoptând o structură eseistică, îşi propune să urmărească fenomenul glanage-ului (fără un corespondent perfect în română, tradus „cules”) prin perspectiva diverşilor practicanţi. Comparându-l cu celelalte documentare cvasi-politice ale regizoarei, filmul se apropie mai mult de Salut le Cubains (1963), decât de Black Panthers (1968), în ceea ce priveşte spiritul ludic - căci scurtmetrajul din urmă are un ton neaşteptat de sobru pentru filmografia regizoarei, deşi prezintă acelaşi interes pentru personaje, pentru subiecte disecate în subiecţi.

Agnès Varda şi grâul

Structura de eseu a Les glaneurs et la glaneuse este propusă încă din primele secvenţe – punctul de plecare este definiţia din dicţionar a verbului glaner: a culege ce a rămas după recoltă. După definiţie, Varda alătură nişte cadre cu oameni explicând cum obişnuiau să culeagă pe vremuri (întâi o femeie de la ţară, apoi nişte orăşeni adunaţi la un bar), ca mai apoi să plece în pelerinaj către pictura lui Jules Breton, La glaneuse, lângă care va poza, înlocuind mănunchiul de grâu cu o cameră de filmat portabilă.

Urmează o serie de cadre cu Varda filmându-se cu această cameră şi admirând potenţialul acestor noi device-uri numerique, fantastique, care permit efecte stroboscopique, narcissique şi chiar hiper-realistique.

De la acest moment, regizoarea a enunţat cam toate temele documentarului. O privire asupra conceptului de cules declinat în toate sensurile lui – oameni din clasa de jos care culeg pentru a se putea hrăni, alţii care o fac ca o alegere personală, artişti care „culeg” pentru a face artă etc.. Această investigaţie este structurată de asocieri făcute de Varda, a cărei prezenţă se face mereu simţită. Spiritul ei ludic şi exaltarea faţă de noile posibilităţi pe care camera digitală portabilă i le aduce dau unele dintre cele mai comice secvenţe – una în care capacul lentile de la cameră intră şi iese din cadru (pe care Varda îl numeşte un dans) sau jocul din maşină al regizoarei care încearcă să „prindă” în pumn camioanele care trec pe lângă ea.

Agnès Varda şi camioanele

Atenţia pentru formal, care definea filme precum Sans toit ni loi sau Le bonheur, pare totuşi să fi dispărut. Acum, Varda este mai interesată de simbolistica acestor cadre şi/sau a asocierii lor - o mână o filmează pe cealaltă, încercând să suprindă „oroarea” ei (semnele bătrâneţii/îmbătrânirii). Spaţiul nu ne mai este prezentat prin panoramări şi nici nu mai este puternic estetizat, din cadre largi se remarcă câte un personaj pe care îl urmărim mai departe. Persoanele definesc, de data aceasta, spaţiul şi nu invers.

Proiectul lui Varda este studierea procesului de a culege (înţeles în sensul mai sus enunţat) şi variaţiunile pe această temă, cel puţin cel iniţial. Portretele culegătorilor sunt la mijloc – între studierea fenomenului şi divagaţiile autoreflexive ale autorei. Ele vin clar din interesul pentru oameni şi figuri speciale al lui Varda, dar au şi o legătură cu culesul – filmul este un fel de album al culegători.

Prin prisma lor vin şi variaţiunile – fie că este un bărbat excentric care alege să caute prin gunoaie, un tânăr bucătar care îşi culege propriile ierburi, artişti care iau lucruri de pe strada pentru a realiza colaje sau un profesor voluntar care trăieşte din rămăsiţe adunate după piaţă, întreg fenomenul este definit prin figuri umane pe care Varda le întâlneşte pur şi simplu în timpul filmărilor de multe ori.

Les Glaneurs et la glaneuse - film still 2

Deşi structurat pe contrast între sensurile cuvântului „a culege”, Les glaneurs nu este niciodată condescendent faţă de subiecţii deseori foarte săraci şi nici nu exploatează condiţiile nefericite în care aceştia locuiesc. Varda este clar conştientă de clasă/statut social atunci când alătură cadre cu un grup de oameni care trăiesc la periferia unui oraş în rulote şi un bucătar cu două stele Michelin, dar tocmai această lipsă de didacticism face filmul să fie (1) eficient, (2) entertaining, (3) vardian. Problema risipei de mâncare este clar subliniată (chiar şi explicit, de bărbatul excentric care alege să caute prin gunoaie), iar metoda glanage-ului este prezentată ca o posibilă soluţie, deja practicată şi reglementată legal.

De asemenea, nu este de mirare faptul că acest concept al glanage-ului este interesant pentru Varda. Aura romantică a acestuia dată atât de condiţiile stipulate în lege (trebuie să se petreacă între răsărit şi apus), acoperirea în artă (Varda prezintă patru tablouri care reprezinta variaţiuni pe tema glaneuse-lor) şi istoria sa (o practică foarte răspândită până acum câteva sute de ani, universal feminină) sunt toate elemente care fac conceptul să se integreze perfect în opera eclectică a autoarei. Mai mult, ideea de contrast între vechi şi nou, această practică (stră)veche care vine să rezolve o problemă actuală (risipa de mâncare datorată reglementărilor stricte ale modului în care un produs vandabil trebuie să arate, societatea de consum etc.) face punte cu dimensiunea personală a filmului – Varda care îşi filmează folosind tehnologie de ultima generaţie corpul îmbătrânit; sau, mai bine zis, cu care îşi izolează semnele bătrâneţii (părul alb, mâinile ridate). Aceste conflicte tăcute, pe care regizoarea nu le subliniază, dar care se desfăşoară încet în minte după ce vezi filmul (n.m. sau când trebuie să scrii despre el) fac Les Glaneurs să aibă o putere/rezonanţă în ciuda tonului ludic cu care este construit.