Girls on Film - Carmen - A strong, independent silhouette



Autor: Cristina Iliescu

2017-04-22



Carmen (1933), filmul stop-motion – cu o durată de numai nouă minute – al lui Lotte Reiniger provoacă poveștile patriarhale, în care eroul este întodeauna unul masculin, iar femeile se încadrează în tipologii distincte, fie the damsel in distress, fie femeia plină de amărăciune, răzbunătoare, fie mama cea bună ş.a.m.d.. Însuşindu-şi viziuni care par în continuare progresiste, Carmen (parodiind opera lui Bizet) a lui Lotte este cea care le domină şi controlează pe celelalte două personaje masculine, Don Jose şi Escamillo (de fapt, şi taurul s-ar încadra tot aici) asumându-şi poziţia de subiect în defavoarea celei de obiect care se lasă privit.  Filmul a fost proiectat la Berlin în 1934, pentru prima și singura dată în cursul a mulți ani, din cauza conținutului său prea neașteptat pentru acea perioadă.

Carmen seduce un general bogat și respectat, iar dupa ce îl duce în șatră și face sex cu el, îi fură hainele. În timp ce protagonista îi vinde uniforma în schimbul unei rochii elegante, generalul încropeşte o vestimentație de țigan din propriile izmene, o pălărie țigănească și, nu în ultimul rând, un cuțit cu care să se răzbune pe femeie. Protagonista, (acum deghizată în señora și îmbrăcată în rochia nouă) ajunge la coridă urmărită de generalul nervos. În luptă cu acesta, ea ajunge în arenă, față în față cu taurul furios. Tot prin dansul ei însă, şi prin trandafirul pe care i-l dă, ea reuşeşte să vrăjească animalul sub privirile pline de uimire ale toreadorului. După ce taurul se gudură pe lângă ea şi merge pe labele din faţă ca un căţeluş dresat, Carmen sare în spinarea lui, luând şi toreadorul cu ea, şi fuge în lume, lăsându-l pe bogatul ofiţer deznădăjduit, în hainele de ţigan.

Ofiţerul şi Carmen

Fiecare dintre siluetele lui Reiniger este individualizată. Deși nu sunt personaje de o importanță majoră, cei șase soldați din subordinea generalului (care apar în numai două cadre la începutul filmului) au, fizionomii, înălțimi și trăsături proprii. Asemenea și bărbaţii din șatră; deși au cu toții câte un nas coroiat, uneori și cu neg și majoritatea poarta câte o pălărie de paie, fiecare în parte este identificabil. Spre exemplu, unul dintre soldați este scund și îndesat, altul foarte slab cu o mustață neobișnuită, iar cel mai mic este doar un băiețel. La fel și în cazul celor din șatră, fiecare pălărie este diferită, doi dintre ei au barbă, al treilea nu, au înălțimi diferite. Alături de majoritatea animaţiilor făcute cu ajutorul siluetelor decupate ale lui Lotte, Carmen are o capacitate impresionantă de a transmite informaţii de ordin narativ prin intermediul detaliilor. Ofiţerul, spre exemplu, este uşor de recunoscut în ciuda faptului că a schimbat două rânduri de haine tocmai fiindcă are aceeaşi mustăcioară subţire şi ascuţită; Carmen, atât în port ţigănesc, cât şi în hainele de señora, este personajul cel mai dantelat şi expansiv, purtând ca semn de recunoaştere o brăţară pe gleznă, vizibilă în timpul dansurilor ei. Deşi s-ar presupune că este dificil să identifici personajul principal într-o animaţie cu siluete când aceasta stă la coadă (la intrarea la toridă), Carmen trece cu mâna în sold, băgându-se în faţa unui bărbat nobil. Metoda de animaţie le permite personajelor să aibă trăsături de caracter distincte, permiţând totodată şi poveştii să se desfăşoare cu o complexitate extraordinară (cu atât mai mult cu cât personajele nu vorbesc şi nu au chip) folosindu-se doar de gesturile şi profilurile personajelor ca să suplinească ceea ce actorii făceau folosindu-se de expresii faciale. 

Sfidând soarta tragică care îi este în aproape toate cazurile atribuită ţigăncii lui Mérimée (deşi Reiniger reinterpretează şi parodiază opera lui Bizet din 1875, personajul lui Carmen apare pentru prima dată în 1845, în romanul lui Prosper Mérîmée), Lotte rescrie povestea într-o notă comică, cu un final fericit, şi cel mai important, se plasează – pentru prima dată în istoria personajului – de partea eroinei, şi nu de cea a bărbaţilor din jur.

Carmen şi toreadorul

Spre exemplu, Reiniger o face pe Carmen subiectul activ naratiunii, ea fiind cea care pune ochii pe un bărbat. Filmul începe cu Carmen în postura de voaior, privind un marş al unor soldaţi, condus de general. Spre deosebire de celelalte femei dintr-o clasă superioară, Carmen face mai mult decât să privească: coboară din punctul ei de observare şi îl urmăreste pe general ca şi cum ar vâna o pradă. În următoarele două scene din film, Carmen nu îl mai controlează pe acesta doar prin privirile ei, ci se foloseşte şi de propriile-i calităţi fizice şi propria-i sexualitate. (În anii ’30, într-un context cinematografic în care sexul era doar sugerat, filmul are o scenă de sex, care dacă nu ar fi fost într-o animaţie stop-motion, s-ar fi încadrat la categoria de sex explicit.) Ea nu dorește să-l seducă pe general pentru că o atrage, ci pentru bogăția lui, pe care vrea să o folosească în propriile scopuri. Iar faptul că propriile ei scopuri au atât de puțină legătură cu bărbatul sedus contribuie la procesul de emasculare prin care trece acesta; într-o poveste patriarhală el ar fi fost eroul, însă aici eroina este Carmen.

În scena următoare se dezvăluie faptul că scopurile ei îl includ și pe flamboaiantul toreador, a cărui postură şi gestică sugerează că este un om plin de sine. Filmul nu îl portretizează pe acesta altfel decât pe general (adică un instrument/obiect), însă diferența dintre cei doi este că pe el Carmen îl dorește, nevăzându-l doar ca pe un mijloc prin care să-și atingă un scop. Protagonista se așază din nou în postura de voaior când, din tribună, îl privește pe toreador performând. După ce realizează că este urmărită de general, aceasta sare din tribună în arenă, întocmai cum a făcut în prima scenă, cu diferența că atunci a sărit ca să-și însușească prada, iar acum sare ca să nu devină pradă. În săritură scapă de câteva dintre hainele de domnișoară, care ar fi făcut notă discordantă cu dezghețarea fizică de care a dat dovadă inițial, în primul ei dans. Protagonista îşi schimbă de una singură situaţia dintr-una mai puţin favorabilă, într-una în care devine liberă, călărind un taur, alături de bărbatul pe care ea l-a ales. Pentru acestea, Carmen se foloseşte totodată de forţa ei fizică, inteligenţă şi dexteritate, cât şi de atractivitatea ei sexuală, care îi copleşeşte atât pe cei doi bărbaţi întâlniţi, cât şi pe taurul de coridă – căruia îi dăruieşte trandafirul din dinţi prin ceea ce pare a fi un sărut pe botul animalului.

În arenă, Carmen cucerește și bărbatul, și bestia nu de dragul unei persoane, nici de dragul familiei sau a țării – ci pur și simplu pentru ea însăși. Este discutabil dacă protagonista este sau nu o feministă, însă cu siguranță are control asupra propriei sexualități si este o femeie care nu depinde de nimeni.