Girls on Film - Auto-portret. Les Plages d'Agnès



Autor: Alex Mircioi

2017-05-03



Ultimul film al lui Varda, Les Plages d’Agnès (2009) este un fel de autobiografie cinematografică a regizoarei, care îşi rememorează viaţa aşa cum ştie mai bine – în imagini. Spiritul ei ludic este alive and well în acest film-eseu, privind trecerea timpului cu un umor dulce-amărui 54 de ani după debutul ei cinematografic cu La Pointe Courte (1955).

Filmul prezintă multe similarităţi cu un proiect anterior al regizoarei, Jacquot de Nantes (1991). Un film făcut în perioada în care soţul său, Jacques Demy, era pe patul de moarte; lungmetrajul serveşte atât ca scrisoare personală de adio, dar şi ca un tribut cinematografic adus unui important regizor. Inspiraţia pentru Les plages venind probabil după ce, promovându-şi Les glaneurs et la glaneuse, cineasta a fost informată că unele dintre cadrele în care ea urmărea semnele bătrâneţii pe faţă şi părul ei rimează cu cadrele în care urmărea acelaşi lucru pe Demy. În scurtmetrajul Les glaneurs et la glanuese: deux and apres (2002), Varda mărturiseşte că în momentul când a auzit asta a început să plângă. Subiectul e reluat în diverse interviuri, iar cadrele sunt reluate şi în Les plages d’Agnes.

Agnès şi Jacques Demy

În Jacquot regăsim un amestec similar de dramatizări – copilăria lui Jacques în timpul celui de-al doilea război mondial –, secvenţe din filmele regizorului şi cadre melancolice cu el, acum la finalul vieţii, aşteptându-şi finalul. Cele două proiecte prezintă acelaşi interes auto-biografic, structurând amintirile în funcţie de spaţiile-fetiş ale celor doi autori – în Jacquot avem Nantes-ul şi locurile în care Jacques a făcut filme (Cherbourg, Rochefort etc.), iar în Les plages avem (evident) plajele, care deseori coincid cu locuri în care Varda face filme (cartierul Pointe Courte din Sète, Noirmoutier, Venice Beach etc.). 

Aşa cum discutam în eseul despre regizoare, munca ei este deseori legată de spaţiu şi oamenii care îl locuiesc. Varda ne anunţă de la început importanţa plajelor pentru ea şi se plimbă de pe una pe alta, revenind întotdeauna la câte o scenă lângă mare pentru comentariul ei şi servind ca liant între capitolele filmului.

În Les plages, interesul lui Varda pentru aceste portrete se manifestă prin secvenţe cu viețile unor oameni vag conectate de a ei – o secvenţă de câteva minute ne prezintă pasiunea pentru trenuri în miniatură a actualului proprietar al casei părinteşti a regizoarei sau un exerciţiu ludic de mizanscenă ne arată cum copiii unuia dintre colaboratorii de la La Pointe Courte (care a murit de cancer înainte de terminarea proiectului) văd nişte test shots cu acesta, prima oară când îşi văd tatăl „în mişcare”. Multe din aceste portrete sunt şi pe formatul where-are-they-now, cum ar fi prietenii din copilărie ai lui Varda sau figuranţi din La Pointe Courte.

Les Plages d'Agnès

De altfel, Les Plages d’Agnès foloseşte foarte multe secvenţe din filmele regizoarei, alipindu-le momentului din viaţa care le-a inspirat, trasând legăturile personale dintre opera şi viaţa ei. Spre exemplu, o secvenţă cu Yolande Moreau din 7 p., cuis., s. de b.,.... a saisir (1984) în care aceasta povesteşte cum obişnuia să cureţe cuţite în grădină este montată după o serie de secvenţe cu Agnès Varda întoarsă la casa copilăriei ei, în Bruxelles.

Caracterul de colaj al filmului este ajutat şi de asocierile pe care Varda le face, alegând să se concentreze pe detalii de multe ori nesemnificative pentru imaginea de ansamblu, însă importante pentru autoare. Un vitraliu din casa părintească îi aminteşte de mama ei plângând moartea Reginei Astrid a Suediei, care duce la o secvenţă în care ne este arătată colecţia mamei de fotografii cu regina şi importanţa ei de la momentul acela (a fost o proto-Prinţesa Diana, cu un sfârşit similar – un accident de maşină).

Agnès Varda şi balena 

Ideea de trecere a timpului şi bătrâneţe, anunţată atât în filme ca O mie şi una de nopţi (1995), ultimul ei film de ficţiune, sau, în termeni mai personali, în Les Glaneurs et La Glaneuse (2000) structurează tot filmul, deseori exprimată prin secvenţe inventive. Un bun exemplu ar fi secvenţele în care regizoarea îşi aminteşte perioada în care a locuit pe o barcă în timpul celui de-al doilea război mondial, alternând între imagini colorate şi vesele şi nostalgie. După ce îşi aminteşte un flasher care obişnuia să se etaleze, speriind casnice plimbăreţe, menţionează că mama sa nu observa niciodată vreunul din aceste episoade, căci era prea ocupată să spele cinci cearceafuri şi să aibă grijă (în absenţa tatălui) de cei cinci copii. Sau, invers, detalii cu o semnificaţie sumbră (frica mamei că unul dintre copii s-ar putea îneca, căzând de pe casa-barcă) iau forma unor detalii comice (vestele de salvare pe care erau obligaţi să le poarte cât stăteau pe punte şi se jucau).

Ca autobiografie cinematografică, Les Plages d’Agnès adună câteva dintre lait-motivele operei regizoarei într-un exerciţiu eclectic, structurat pe divagaţii/ramificaţii care în aceeaşi măsură deturnează de la firul cronologic propus, dar şi definesc personalitatea jucăuşă a autoarei-subiect, făcându-l să fie un bun punct de început pentru oameni interesaţi de o iniţiere în filmografia vardiană.