Florence Foster Jenkins - Madame Jenkins și tot restul lumii



Autor: Alexandra Tîlvescu

2016-11-11



Toți cei care au cunoscut-o pe Florence Foster Jenkins (atât personajul, cât și persoana reală) au putut spune despre ea că este o femeie cel puțin remarcabilă. Mare binefăcătoare a vieții muzicale din New York City și moștenitoarea unei averi care-i permite orice extravaganțe artistice, Florence (eroina noului biopic al lui Stephen Frears) visează să se ofere cu cel mai mare devotament pe altarul muzicii – doar că, ei bine, să spunem doar că talentul ei muzical nu e pentru orice ureche. În special, nu pentru urechile sensibile la sunetele care depășesc un anumit prag al frecvențelor înalte.

Florence (interpretată de admirabila Meryl Streep) este susținută în idealul său de prea-consacratul ei soț, St Clair Bayfield (Hugh Grant), fiu de aristocrat englez, având la rândul lui veleități artistice. Bayfield este cel care o ajută pe Florence în organizarea micilor serate muzicale, care conțin adesea scenete din opere clasice și care servesc un dublu scop: acela de a strânge fonduri pentru efortul de război, dar și cel de a-i distra pe bătrânii snobi din aristocrația newyorkeză. Pasiunea lui Florence este însă insațiabilă; astfel că trece de la micul salon unde obișnuia să-și întrețină invitații la a-și înregistra trilurile pe vinil și la organizarea unui concert în impozantul Carnegie Hall, care, după cum era de așteptat, scapă de sub controlul precaut al lui St Clair.

Oricât de afonă ar fi Madame Jenkins, nu e nimeni care să nege că, mai presus de toate, e o tipă mișto. Lupta cu o boală pe atunci incurabilă, care i-a afectat musculatura, nu a împiedicat-o să-și urmeze, pe cât posibil, visul. Mai mult, așa cum îi spune și St Clair doctorului care o consultă pe Florence, muzica a ajutat-o să depășească limitările impuse de condiția ei fizică. Tot ce n-a putut înfăptui prin ea însăși (să-i inspire pe oameni prin muzică), a transformat în acte de binefacere față de diferitele cauze ale vieții sociale din acea perioadă – Florence fiind susținătoarea a zeci de fundații caritabile. Totuși, când zic că nu a reușit să-i inspire pe oameni prin muzică, nu fac decât să mă limitez la parametri acceptați a ceea ce înseamnă să emoționezi publicul larg prin talentul muzical. Însă farmecul lui Florence constă tocmai în faptul că a spart barierele gustului academic; vocea ei legendară a adunat un număr impresionant de fani, din motive care nu sunt așa de greu de ghicit. David Bowie include melodiile înregistrate de Florence printre preferatele lui. Studenții școlilor de muzică din întreaga lume sunt la fel de familiari cu vocea ei cristalină la fel cum sunt de familiari cu sonatele lui Beethoven. Plus, discul „Florence! Foster!! Jenkins!!!” a fost cel mai mare succes înregistrat de compania Melotone Records, vândut în milioane de copii de-a lungul și de-a latul Statelor Unite. Ceea ce spune foarte multe despre diferitele forme pe care le poate lua plăcerea estetică umană. E adevărat că ceea ce atrage în primul rând la vocea lui Florence este caracterul comic. E o voce groaznică și cea mai naturală reacție la auzul ei este râsul. Daaaar... fiind o voce delicios de groaznică, ea poate produce în ascultător și alte emoții, ceva mai subtile și mai, să zicem, dadaiste. Așa cum remarcă poetul William Meredith, vocea lui madame Jenkins „nu a reprezentat niciodată o experiență estetică propriu-zisă, poate doar în felul în care un creștin în cușca cu lei reprezenta la început o experiență estetică; era în principal un sacrificiu, întocmai ca Madame Jenkins, care a sfârșit întotdeauna prin a fi mâncată.”

 

 

Prestația lui Meryl Streep în acest rol te unge pe suflet. Oricât de stângace ar fi în încercările de a părea diafană și melodioasă în mișcări, Florence este fără drept de apel înduioșătoare și vrednică de afecțiunea spectatorului. Să o joci pe cea mai proastă cântăreață de operă din istorie în timp ce ești Meryl Streep și ai o voce extraordinară (și mai mult, într-unul din filmele tale recente ai fost un superstar rock) poate suna un pic cam supralicitat. Dar da, Meryl, știm cu toții cât ești de versatilă și ne place de tine așa. Hugh Grant și Simon Helberg (Cosmé McMoon, simpaticul pianist al lui Florence) fac de asemenea o figură frumoasă, personajele lor fiind victimele tuturor mofturilor artistice ale lui Florence. Extravaganța ținutelor de scenă, precum și întreg alaiul de persoane care au grijă de frumoasa iluzie creată în jurul ei dau impresia că Florence este doar o fetiță grăsună aristocrată care vrea ca toată lumea din jur să danseze după regulile impuse de ea. Dar dincolo de această aparență comică și poate ușor iritantă (simți că ai vrea să-i dai palme ca să se trezească la realitate și să nu se mai facă atâta de râs pentru că ajungi să te simți penibil pentru ea), șade un suflet binevoitor și dispus să împartă și cu alții bucuriile muzicii.

Alertă. Urmează un citat inspirațional. Dar zău că merită să-i dai atenție. „Unii pot spune că n-am știut să cânt, dar nimeni nu poate spune că n-am încercat.” Nu am idee unde și cu ce ocazie a rostit adevărata Florence Foster Jenkins aceste cuvinte pline de duh, însă în film ele răsar pe patul de moarte al protagonistei care, cu ultima suflare și cu un ultim zâmbet zaharisit, îi spune soțului ei, cu alte cuvinte, că a avut o viață fantastică. Nu e ăsta cel mai fain lucru pe care-l poți spune în momente ca astea? Haters gonna hate, Florence, you know it! But you proved them all wrong.