Filmul de Piatra I: Un pic de NCR?



Autor: Alex Mircioi

2018-08-20



Unul dintre cele mai grele formate de scris este întotdeauna articolul retrospectiv despre un festival de scurtmetraje. Nu cel mai greu propriu-zis, cât cel pe care te urneşti cel mai greu să-l scrii (ca să adresăm şi perioadă lungă dintre Filmul de Piatra şi prezenta adresă). Cumva, nu există mare interes din rândul cititorilor, la care se adaugă presiunea faptului că printre numărul – să-i spunem – select de cititori se numără, cel mai probabil realizatorii.

Modul meu de a evita problema este să optez pentru o inventariere a direcţiilor estetice şi intenţiilor formale, şi nu o evaluare a lor. Aşa că, în cele ce urmează, voi vorbi despre două direcţii pe care le-am sesizat în selecţia Filmul de Piatra 2018.

 

 

Où est NCR?

Discuţiile despre Noul Cinema Românesc se intensifică pe măsură ce el pare să se disipeze. Cadrele lungi şi statice, poveştile mocnite par să dispară, în special din filmele noii generaţii de cineaşti, cel puţin în forma lor cea mai familiară. Iar, deşi a fost destul de greu de delimitat într-o selecţie care combină experimental, documentar, animaţie şi ficţiune, putem observa între scurtmetrajele ficţionale un micro-trend.

Poate cel mai apropiat de estetica NCR-istă e Gábor Loránd cu al său Aterizare de urgenţă: un film despre un tănâr absolvent de filosofie întors acasă chitit să rămână şi să se angajeze acolo, deşi familia lui se opune. Surprins în cadrul fostei lui camere, tapetată cu postere şi tot felul de obiecţele din adolescenţa lui de rocker, protagonistul pare un mic Peter Pan care caută din nou ritmul de viaţă al unei vieţi fără aştepări de „om mare” de la oameni mari. Un studiu care surprinde atât atitudinile diferite ale generaţiei vechi şi ale celei noi faţă de facultate, tensiunile familiale, portretul unui tânăr tulburat, totul imprimat pe peliculă alb-negru. Acum, alegerea acestui format contravine mizei realiste a filmului (la fel cum fac unele cadre puţin cam calofile, cel de început cu un peisaj urban tern fiind unul dintre ele), dar ca mostră de abilitate regizorală şi scenaristică (an auteur in the making), Aterizare de urgenţă este unul dintre cele mai bine stăpânite filme din selecţie. Momente atent coregrafiate în jurul şi/sau pentru cameră, o distribuţie bine aleasă, toate pot suferi totuşi de o familiaritate a formulei estetice şi clash-ul cu pelicula alb-negru.

Porumboiu love

O influenţă care se regăseşte în două dintre filme este cea a lui Porumboiu, anume cea din prima parte a carierei, a lui A fost sau n-a fost (2006) sau Călătorie la oraş (2006).  Cele două scurtmetraje sunt Bestia (r: Andreea Lăcătuş) şi Wilkommen (r: Bogdan Maraloiu), amândouă filme de final de studii (master primul, licenţă al doilea).

Bestia (câştigător al Marelui Premiu pentru ficţiune) vorbeşte despre haosul absurd stârnit într-un orăşel de munte când un urs invadează străzile şi acoperişurile locuitorilor. Filmul e inspirat de povestea puiului de urs din Sibiu, cu o structură narativă ceva mai atipică, lucrând pe două planuri (care ajung să se simtă mai mult ca un network narrative): doi poliţişti însărcinaţi cu găsirea şi uciderea puiului şi reportaje TV de la primărie (unde activişti ecologişti, neo-nazişti şi oameni spirituali discută şi dispută situaţia).

Bestia

Agitaţia de la primărie e completată de ritmul ceva mai mocnit al secvenţelor cu poliţiştii plimbându-se agale prin oraş în căutarea „bestiei”. Planul TV are un iz puternic satiric, cu personaje-tip care stârnesc comicul prin rularea discursurilor tipice fiecăruia (un cântecel de la protestul ecologist, un discurs aberant de la o doamnă cu o puternică latură spiritualistă etc.). Poliţiştii în schimb funcţionează mai mult în cheia formulei umoristice à la Porumbiu, glumele sunt întârziate, iar tipologiile lor complet banale, condimentate cu un mic substrat homoerotic şi un discurs despre masculinitate (ultimele două fiind nu foarte caracteristice pentru Porumboiu). Unul dintre poliţişti este o figură autoritară macho, celălalt mai slab şi pricăjit: cei doi sunt atât fizic, cât şi atitudinal puşi în antiteză – într-un twist, cel din urmă face dovada masculinităţii lui prin uciderea puiului de urs.

Tot despre un „invadator” este şi Wilkommen, de data asta unul binevenit. Un înotător german care doreşte să înoate toată Dunărea alege să se oprească într-un sătuc mic de pe lângă Brăila, dându-i primarului ocazia de a organiza evenimentul anului şi un mic avantaj în rivalitatea dintre sătucurile care abia apar pe hartă din zonă. Un subplot blink and miss it despre lipsa de peşte din ultimul timp ajunge să întoarcă toata povesteape dos.

Ambele au firul absurd al filmelor lui Porumboiu, dar dacă primul merge spre forma sa ceva mai mocnită, cel de-al doilea mizează mai mult pe culoarea locală şi cea a personajelor din provincie. Primarul este mai mult decât entuziasmat de faima pe care vizita i-ar putea-o aduce. Secretara lui (interpretată de Magda Catone în dulcele stil clasic), o abilă utilizatoare a telefonului fix, duce o luptă cu un apicultor care nu vrea să-şi mute stupii de la punctul de întâlnire cu neamţul. Învăţătoarea satului organizează un mini-cor de trei elevi pentru un cover al singurului cântec german pe care îl ştiu – O, Tannenbaum. Toate - situaţii absurde care critică/satirizează reverenţa provincială faţă de Marele Vest.

Acestea n-au fost singurele scurtmetraje studenţeşti din selecţie, pe lângă acestea s-au mai numărat şi câteva scurtmetraje studenţeşti regizate de femei. În următoarea partea a articolului, voi vorbi despre mostra de cinema feminin din competiţie, care aleg să-şi abordeze poveştile în formule estetice destul de diferite de NCR (sau, cel puţin, de ce au în comun NCR-işti), destul de similare între ele. A doua parte a articolului aici.