Filmele de la Cannes: Juste la fin du monde



Autor: Alexandra Lele

2016-10-29



Juste la fin du monde, noul film al canadianului de 27 de ani, Xavier Dolan, a primit anul acesta Marele Premiu al Juriului la Cannes, după ce în 2014 cucerise nu doar Cannes-ul, ci şi scena internațională cu filmul Mommy. Înainte de triumful din 2014, filmele lui au reuşit să împartă spectatorii în două categorii: cei care apreciază excesul, imaginile îndrăznețe și jucăușe, schimbările drastice de ton, muzica pop etc. și cei mai conservatori în ce privește peisajul art house, cu o toleranță mai scăzută pentru kitsch sau orice excentricitate, oricât de sofisticată. Dacă Mommy a reușit să unifice cele două tabere, ultimul film redeschide discuția importanței artistice a cineastului.

Bugetul mare, datorat reputației tânărului regizor şi, automat, aşteptărilor uriaşe stârnite de aceasta, a atras o suită de actori francezi recunoscuți internațional. În adaptarea după piesa omonimă a dramaturgului francez Jean-Luc Lagarce, Dolan îl distribuie pe Gaspard Ulliel în rolul lui Louis, un tânăr de 34 de ani, care se întoarce acasă după doisprezece ani de absență, pentru a-și anunța familia că este bolnav (bănuim că de SIDA) în stadiu terminal. Momentul mărturisirii este amânat la nesfârșit de toți cei din casă, care, atunci când nu se ceartă între ei, urlă la el. Nathalie Baye (mama), Vincent Cassel (Antoine: fratele cel mare), Marion Cotillard (Catherine: cumnata) și Léa Seydoux (Suzanne: sora cea mică) ajung să improvizeze patru personaje unilaterale, asupra cărora regizorul pare să nu aibă niciun control. Dacă în alte filme aceiași actori reușesc singuri să facă o treabă minunată (Marion Cotillard în La vie en rose sau Léa Seydoux în La vie d’Adèle), în Juste la fin du monde prestațiile actorilor luate laolaltă nu compensează pentru lipsa de îndemânare a regizorului.

Filmul este încărcat cu emoție, cu toate că există un singur eveniment major, despre care nici măcar nu se vorbește (moartea iminentă a tânărului). Ceea ce își propune Dolan este să facă experiența de a asista la momentele de intimitate ale familiei cât mai stânjenitoare atât pentru personaje, cât și pentru spectatori. Acest lucru îi reușește cu ajutorul gros-planurilor, care reprezintă nouăzeci la sută din film. Însă, oricât de intruziv și personal ar vrea să fie filmul, devine obositor să urmărești pe ecranul de cinema grimasele repetitive ale lui Cotillard, mai ales dacă stai în primele rânduri și tot ce vezi sunt niște bărbii sau niște buze. Într-adevăr, regizorul încearcă să se îndepărteze cât mai mult de caracterul teatral al textului inițial, dar maniera în care o face e mult prea rudimentară.

În ceea ce privește replicile personajelor (și tăcerea lui Louis) cineastul canadian încearcă ceva nou: să încarce filmul de subtext. Astfel, nu se discută niciodată motivul întoarcerii lui Louis (doar putem suspecta că Antoine și Catherine au o vagă idee) și, ca totul să pară cât mai veridic, se vorbește bâlbâit pe lângă subiect. Uneori, pentru ca spectatorul să înțeleagă cât de dificil e pentru Louis să fie acasă, tânărul este lăsat să evadeze în flashback-uri cu amintiri plăcute sau sunt adăugate extradiegetic melodii ca Home is where it hurts. Renunțarea la felul expozitiv în care Dolan își prezintă personajele și le face să se exprime, o marcă destul de îndrăgită a filmelor sale, îi face în acest caz o defavoare. Louis este probabil cel mai “cuminte” personaj al său. Nu are nimic din îndrăzneala lui Hubert din J'ai tué ma mère, din sweetness-ul și naivitatea lui Francis din Les amours imaginaires sau din playfulness-ul lui Steve din Mommy. Însă, în comparație cu celelalte personaje din film, el iese cel mai mult în evidență, fiind excentric tocmai prin faptul că nu e excentric.

 

 

 

Dolan bifează și în acest film punctele sale de interes: protagonistul queer, familia disfuncțională, femeia de vârstă mijlocie exuberantă și trashy-rafinată (asemănătoare cu cele ale lui Almodóvar). Cu toate astea, transpare lipsa de complexitate a personajelor, de care Dolan nu s-a făcut vinovat până la acest film – în special în cazul protagonistelor, regizorul fiind cunoscut pentru femeile sale puternice. În Juste la fin du monde, personajele par plate, lipsite de viață interioară, fiind dominate de o singură trăsătură de caracter: Suzanne e tânăra revoltată și neînțeleasă, mama este cea pozitivă, care închide ochii la probleme, Catherine este cea timidă și timorată, iar Antoine este cel veșnic furios. Toate acestea culminează cu cea mai remarcabilă secvență din film, după părerea mea: la apus, toată familia și încăperea în care are loc ultimul conflict sunt învăluiți de o lumină din ce în ce mai portocalie. Aici, în aceeși manieră estetică a filmului (dominată de gros-planuri), este surprins un moment de maximă forță a lui Vincent Cassel, probabil cel mai puternic din tot film. Dar, ca de obicei, Dolan reușește să stingă momentul, de data asta nu cu o melodie pop sau cu un flashback colorat, ci cu simbolul unei păsări care moare în casa pe care Louis o părăsește.