Filmele de la Cannes: Gimme Danger



Autor: Flavia Dima

2016-10-31



Cu o rară dublă prezență la Cannes, Jim Jarmush revine în postura de documentarist cu Gimmie Danger, un rockumentary despre istoria formației The Stooges. Filmul începe cu o referință subtilă la o melodie de pe primul album solo, The Idiot, al lui Iggy Pop: Dum Dum Boys. La începutul cântecului, Pop (pe numele lui adevărat, Jim Osterberg) se întreabă ce mai fac membrii fostei sale formații, acum c-au trecut câțiva ani, şi îşi oferă singur răspunsurile. În Gimmie Danger, aflăm că după despărțirea haotică și infuzată cu heroină a formației, fiecare membru a făcut ce știa mai bine cu viața lui – de la o carieră nouă în IT (James Williamson), la mutatul înapoi cu părinții (Scott/Rock Asherton) sau supradoze mortale de alcool (Dave Alexander) ori droguri (Zeke Zettner); pe scurt, cam foarte nasol – iar de aici încolo, rămâne ca filmul să răspundă întrebării „da’ cum dracu’ ați reușit?”

 

 

Aparent, punctul de pornire al acestui film ar fi îndelunga colaborare între cei doi Jim, în filme precum Coffee and Cigarettes (1993)și Dead Man (1995), dar treaba stă un pic invers de fapt. Pe lângă faptul că este el însuși muzician, Jarmush a făcut parte în tinerețe din scena formată în jurul legendarului club punk CBGB,  a scris reportaje și interviuri pentru revista N.Y. Rocker și a folosit extensiv muzica sa preferată în coloanele sonore ale filmelor sale. E firesc, aşadar, ca în singura lui apariție pe ecran de la începutul filmului, să-și asume o poziție extrem de subiectivă, însă fără a se transforma pe sine în personaj (cum face, de exemplu, Cameron Crowe in Pearl Jam 20): „[…] about the Stooges, the greatest rock’n’roll band ever.”

Astfel, Gimmie Danger e un treat destinat fanilor formației, dar în același timp nu presupune că întregul său public este familiar cu subiectul. Documentarul reușește să îmbine informații legate de context cu unele complet noi, fără să îi plictisească pe connoisseuri sau să-i deruteze pe începători, iar pentru a face asta, Iggy Pop spune într-un interviu că a trebuit să apeleze la foști dealeri ca să obțină anumite materiale filmate nedifuzate. Deși se folosește de o structură formală extrem de tipică, cea a talking heads-urilor, Jarmush ilustrează interviurile nu numai cu live footage din timpul concertelor, interviuri mai vechi sau fotografii ale lor. El se folosește și de ficționalizări animate, filmări de arhivă sau fragmente din emisiuni vechi: iar aici intră totul de la desene animate suprarealiste, imagini din fabrici, detonări nucleare sau protestele de la finalul anilor ’60. Chiar dacă mai apare câte o poveste picantă și complet bizaroidă pe ici-colo, nu se insistă mult asupra detaliilor sordide, arhi-cunoscute. Heroinomanul Iggy care uită versurile cântecelor, se tăvălește prin sticlă pisată și apoi se aruncă în mulțime este menționat în treacăt, pentru că oricum dacă o să cauți formația pe Youtube o să dai de chestiile astea. Mai degrabă, filmul clarifică geneza ideologiei punk, expune un state-of-mind care valorifică un act artistic aparent vulgar și violent în contextul erei respective.

Ann Arbor, orășelul universitar în care s-au născut majoritatea celor din formație, unul din locurile unde ia naștere faimosul counter-culture al anilor ’60, este surprins în plină vervă revoluționară. „Eram practic comuniști, împărțeam tot ce aveam” zice Pop. Însă The Stooges au refuzat nu doar racordarea la actualitățile politice ale erei lor dar și etosul hipiot, o muzică care le mirosea la rândul ei a imitație prostească. Inspirația vine așadar din zona rock-ului afro-american, neconfiscat de cultura mainstream prin artiști precum Elvis sau diluat de noțiuni vide de pășnicie. Cum Iggy realizează la un moment dat (spart fiind) că nu e negru, se-ntoarce acasă și fondează The Stooges, a doua cea mai bună opțiune pe care o avea la dispoziție. Pe alocuri mai apar și unele personalități ale acelor vremuri: de la colegii protopunkiști din MC5 la exoticul David Bowie și până la plăpânda și intelectuala Nico, descrisă drept paradoxal de inteligentă pentru a-și pierde vremea cu unii ca The Stooges. Personajele principale sunt introduse treptat și în ordine cronologică după prolog, fiecare fiind dezvoltat și rotunjit atât în timpul activității din formație, cât și în afara ei – cu excepția carierei post-Stooges a lui Pop, omisă din rațiuni evidente: e singurul care a continuat să aibă succes după dizolvarea formației și, altfel, filmul ar fi fost doar despre viața lui.

Fraza-cheie a filmului: „Cred c-am ajutat la desființarea anilor ‘60”, reprezintă răspunsul lui Iggy Pop atunci când este întrebat dacă a influențat noi generații de muzicieni. Filmul ilustrează afirmaţia cu un artificiu: un colaj cu zeci de coperte de album, care conține cam tot ce vrei, de la mamuții Nirvana, Sex Pistols și Sonic Youth, la trupe nișate precum The Cramps sau Pere Ubu. Secretul este simplu: versurile unui cântec nu trebuie să aibă mai mult de 25 de cuvinte. „Când ascult Dylan tot ce aud e bla bla bla bla bla,” râde Pop la un moment dat. Probabil că de-aia n-a avut el prea mari șanse la Nobelul pentru literatură. Dar hei, cui îi mai pasă de Nobel când practic ai inventat muzica punk? Not this guy.