Filme TIFF - Je me tue a le dire - Ipohondrie empatică



Autor: Alexandra Lele

2016-06-16



 

Poți să fii un copil și la treizecișiceva de ani. Chiar și atunci poți avea o mamă sâcâitoare sau care să te stânjenească în fața iubitei cu povești despre alăptare. La vârsta asta nu e obligatoriu să ai un job permanent sau să încetezi să visezi că vei fi actor. Michel Mann (Jean-Jacques Rausin), protagonistul din Je me tue à le dire (Mor să-ți spunfilmul de debut al lui Xavier Seron) poate fi caracterizat ca juvenil, mai ales atunci când începe să se joace de-a hoții și vardiștii în spital cu un copil bolnav. Cu toate acestea, el are și probleme de oameni mari, cum ar fi grija pe care i-o poartă mamei lui diagnosticate cu cancer. Contrastul e evidențiat încă de la început când îl vedem pe Michel nou-născut, sugând din imenșii sâni ai mamei, ca mai apoi să apară probând un coșciug.

 

Viața lui e definită de două relații: cu mama lui posesivă (Myriam Boyer) - o femeie a cărui soț presupunem că a părăsit-o, dar care nu e niciodată singură, deoarcere în jurul ei roiește o duzină de pisici - de la care moștenește cel puțin ipohondria; și relaţia cu iubita lui Aurélie (Fanny Touron) - un copil și mai mic de statură și mai pueril decât el (cel puțin la început), o pictoriță neimplinită și nesigură pe ea. De Aurélie îl leagă şi altceva decât viața sexuală și sentimentală, și anume un șoricel care îi poartă numele (un fel de Mickey Mouse în franceză). Minou, cum îl alintă mama, e dominat de cele două prezențe feminine din viața lui, deși până la final rămâne singur. Prima, care – așa cum spune el nu i-a dat doar viață, ci și moarte – profită de neputința de a-și purta singură de grijă ca să îl aducă mai aproape. La fel procedează și a doua, hrănindu-se din atenția pe care i-o oferă iubitul ei, până când, în timpul unei vizite la spital, se întâlnește cu un fost iubit de-al ei, care e și medicul lui Michel.

 

Tragicomica meditație asupra vieții explorează, pe lângă complexa (şi aproape oedipala) relație mamă-fiu, ipohondria unui bărbat care suspectează că are cancer la sân. Michel este învățat încă de mic de mama lui cum trebuie palpați sânii, așadar undeva în subconștient el are această teamă de boală, care răbnufnește când mama lui este diagnosticată. Fiind o legătură atât de puternică între cei doi, Michel începe să simtă tot felul de simptoame. Ajunge chiar, într-o secvență destul de homoerotică, să pună alți trei bărbați dintr-un vestiar să-l palpeze. De altfel, tot filmul se învârte în jurul simbolului sânilor, chiar și titlurile capitolelor fac aluzie la asta (“Palparea lui Hristos”, “Mame, Muritori, Mamar”).

 

 

În aceeași notă contrastantă, umorul filmului trece de la slapstick la jocuri de cuvinte, de la situații jenante, la caricaturizare. Ceea ce face sketch-urile și mai amuzante este tonul pe care regizorul îl dă, impresia de banal, de trivial unor teme ca viața și moartea. Chiar și imaginea alb-negru, realizată de Olivier Vanaschen, susține contrastul dintre esența uneori grotescă a vieților unor oameni obișnuiți și frumusețea, compoziția simetrică din fiecare cadru, cum e secvența de la cursul de yoga în care protagonistul, cu burta și părul pe afară, se rostogolește grațios peste ceilalți cursanți. Fiecare detaliu introdus sporește umorul, cum ar fi alăturarea piesei Les Mots Bleus de Christophe cu dansul dintre Michel și mama lui, arătând ca un cuplu de bătrânei nostalgici care dansează după-masa pe o terasă din Eforie Nord; sau baletul beției post-despărțire, orchestrat de piesa What power art thou (Air du Génie du froid) și filmat în slow-motion. Atribuirea unor personaje “impure” cu simboluri religioase, cum ar fi aurele lui Michel rezultate din suprapunerea imaginii lui cu fundalul (roata din parcul de distracții sau rama de pe perete) au un efect comic destul de puternic, chiar dacă sunt puțin pretențioase.

 

Toată lumea din Je me tue à le dire este fie obsedată de moarte, fie indiferentă. În timp ce Michel e îngrijorat de sănătatea ei și a lui, mama lui sărbătorește viața zilnic cu o sticlă de “șampanie” (cum îi spune ea, însușindu-și pe nedrept numele pentru un vin spumant care n-a fost produs în regiunea Champagne). Astfel, Xavier Seron găsește tonul perfect pentru excentricitățiile sale - care sunt pe de-o parte inventive, pe de-altă parte self-conscious - și stilul vizual plin de farmec.