Filme TIFF - Häxan - Hocus Pocus într-un film mut



Autor: Alexandra Nenciu

2016-05-25



Chiar şi pentru cei ce nu sunt pasionaţi de genul horror în cinema, faptul că acesta a fost puternic influenţat de expresionimul german e common knowledge. Filme precum Golem (Paul Wegener & Henrik Galeen, 1920), Cabinetul doctorului Caligari (Robert Wiene, 1920) şi Nosferatu (F.W. Murnau, 1922) reprezintă atât tematic, cât şi tehnic şi artistic fundaţia pe care s-a dezvoltat şi s-a consolidat acest gen.

Golem nu este cu siguranţă primul film care explorează mitul creaturii ce ia viaţă într-un mod supranatural. În 1910 apărea de altfel prima ecranizare a celebrului roman scris de Mary Shelley, Frankenstein. Totuşi, ignorând aspectul tematic, acesta demonstrează mai degrabă caracteristicile filmelor americane mute ale perioadei; pierde prin comparaţie cu multitudinea de trăsături expresioniste regăsite în filmele anilor ‘20, de la ecleraj şi unghiulaţie, până la muzică şi suspans, propus atât prin încadraturi, cât şi prin montaj.

Ca precursori ai filmelor hollywoodiene horror ale anilor ’30, precum Frankenstein (James Whale, 1931), Dracula (Tod Browning, 1931) sau The Mummy (Karl Freund, 1932), expresioniştii, pe cât de importanţi, nu au fost singuri. Dacă Nosferatu este considerat primul film cu vampiri, Häxan (1922), regizat de danezul Benjamin Christensen nu este primul film despre vrăjitoare şi despre diavol, dar este o operă atotsuficientă din punct de vedere artistic şi inovativă.

Influenţat formal de Intoleranţa (1916) lui D.W. Griffith, Christensen conturează pe parcursul celor patru părţi ale filmului faptele istorice, poveştile de speriat copii, dar şi destinelor celor considerate pe nedrept şi în baza supertiţiilor a fi vrăjitoare.

Prezentat la început ca o argumentaţie, obiectivă şi concretizată de desenele, litografiile şi fotografiile demonstrative, Häxan se detaşează treptat de caracterul documentaristic şi devine cu fiecare capitol din ce în ce mai ficţionalizat.

Astfel, în cea de-a doua parte sunt înfăţişate “mici vrăjitorii”, cum ar fi facerea poţiunilor de dragoste, subliniind avariţia vrăjitoarelor ce le prepară. Deşi secvenţa pare iniţial comică, cu această femeie aflată în căutarea afecţiunii unui grăsan deloc atrăgător, treptat ea devine din ce în ce mai sumbră, alăturându-i-se scene în care diavolul se distrează speriind călugări sau ispitind o tânără căsătorită. Nu este propriu-zis o schimbare de ton tehnica lui Christensen, ci este de fapt o îmbinare a mai multor paradigme şi a diferitelor tipuri de naraţiune filmică.

A treia parte ar putea fi considerată o poveste de sine stătătoare, chiar şi în afara demonstraţiei filmului, dar ea este în continuare întreruptă de această explorare continuă a regizorului. Pentru un scurt moment ne sunt prezentate, ca într-o reclamă publicitară macabră, obiectele de tortură ale vremii, cele ce garantau mărturisiri cu orice preţ. Alături de actriţa care se joacă pe sine şi devine asistenta lui Christensen, este spart al patrulea zid cinematografic, glumindu-se ironic pe baza instrumentelor – Nu o să dezvălui cumplitele mărturisiri pe care le-am forţat de la tânăra domnişoară în mai puţin de un minut” spune regizorul.

Pe lângă aceste secvenţe, a căror apartenenţă este fie îndreptată în zona ficţiunii (la limită cu reconstituirea), fie apropiată de aspectul educaţional şi demonstrativ al documentarului, se regăseşte cea mai puternică pleiadă de imagini halucinante şi de motive a întregului film, descrierea Sabatului vrăjitoarelor.

 

 

De la vrăjitoare care zboară pe mături, la diavoli şi prunci sacrificaţi, până la fum de pucioasă, decorul nu lasă nimic pe seama imaginaţiei şi pictează cât mai realist posibil ororile nopţii. Surprinzător, acest fundal înspăimântător este amplificat de alăturarea chipului bătrânei ce relatează întâmplările. Sub ameninţarea torturii şi durerii pe care le va îndura, imaginaţia acesteia se împleteşte cu frica şi cu durerea deja suferită.

Probabil că acesta ar fi reprezentat un final bun într-un alt context, puternic prin imaginile înfăţişate, însă el nu ar fi servit totuşi ipotezei pe care filmul a propus-o. Benjamin Christensen revine astfel în timpuri moderne şi prezentând afecţiunile mintale ca disculparea în faţa acuzelor de vrăjitorie, recurge din nou într-o notă ironică la o comparaţie între metodele de tortură medievale şi tratamentele contemporane, ce nu par atât de diferite.

Häxan este nu numai o relatare a diferitelor mituri sau realităţi în ceea ce priveşte istoria vrăjitoriei, ci este de asemenea un colaj cinematografic bogat atât tehnic, cât şi artistic. La eficiența lui Häxan, putem rămâne cu întrebarea: oare cum ar fi arătat un film de propagandă realizat de Christensen?

 

 

Häxan rulează la TIFF în cadrul unui cine-concert la Castelul Banffy, Bonțida, duminică, 29 mai, la ora 21.45.