Filme KVIFF - Boris sans Béatrice și Aquarius



Autor: Alexandru Vizitiu

2016-08-08



Boris Sans Béatrice (Canada, r. Denis Côté, 2016)

Cred că e ușor să-l catalogăm pe Boris Malinovski (James Hyndman) – protagonistul filmului Boris sans Béatrice al lui Denis Côté – ca un exponent al masculului alfa privilegiat, care e responsabil – în ochii multora – pentru marea majoritate a problemelor lumii occidentale moderne. Boris este un canadian de origine rusă, bogat și elitist, misogin și anti-intelectual, cu sensibilități politice de dreapta și un dispreț puternic față de cercul de prieteni socialiști ai fetei sale (Justine, jucată de Laetitia Isambert-Denis). E genul de tip care consideră că oricine nu e bărbat (de preferință alb), hetero și conservator nu merită să aibă o voce. Că soția lui, Béatrice (Simone-Élise Girard) este o politiciană influentă – și ne mai este sugerat că statutul ei este motivul principal pentru succesul financiar al lui Boris – sau faptul că oricine nu-i împarte viziunea despre lume – de la un primar socialist, la îngrijitoarea soției lui (și mai târziu, amanta lui Boris) (Klara, jucată de Isolda Dyachuk) și colegii de cameră gay ai lui Justine – îl domină din punct de vedere intelectual sunt genul de ironii ignorate de mulți oameni cu statulul lui Boris.

 

 

 

Problemele încep pentru Boris când Béatrice cade într-o despresie gravă, devenind practic catatonică. La un moment dat, Boris este vizitat de către comoara națională a Franței Denis Lavant (dacă nu ai văzut toate filmele lui, ești mult mai sărac - sau săracă - decât crezi), în rolul unui individ misterios (denumit în generic L’Inconnu/Străinul), care ar putea sau nu să fie un soi de spiriduș (este greu să-ți dai seama dacă însuși Denis Lavant este sau nu un spiriduș) care apare în basme să-l ajute pe protagonist când acesta se află la un punct de cotitură. L’Inconnu îl anunță pe Boris că dacă nu-și schimbă năravul, Béatrice nu se va însănătoși niciodată. Așa că pe parcursul filmului, vedem cum Boris este supus la un număr de teste și încercări care îl transformă într-un individ (ceva) mai darnic, mai deschis și mai fidel.

Cum am sugerat mai sus, când am pomenit că personajul lui Lavant amintește de zâne și spiriduși din basme care sar în ajutorul eroului/eroinei, Boris sans Béatrice funcționează ca un basm (sau fabulă) modern(ă), cu elemente preluate din realismul magic (accentul fiind pus mai mult pe partea realistă decât cea magică). Poate de aceea, Boris nu este criticat prea tare și nu este pedepsit prea aspru pentru păcatele sale. Dar un element ușor de observat în acest film este modul în care stilul vizual – care ar putea fi descris drept minimalist și rece (precum conacul lui Boris), unde nuanța dominantă este albastrul metalic, iar personajele și obiectele sunt așezate în cadru ca fotomodelele într-o reclamă șic – completează atmosfera de basm. După cum a declarat Côté într-un interviu pentru TIFF.netBoris sans Béatrice arată ca „o copertă lucioasă a unei reviste de modă”, una care este la fel de stranie (și totodată familiară) ca universul magic al unui basm clasic.

Boris sans Béatrice nu poate fi considerat cel mai ambițios (sau cel mai bun) proiect al lui Denis Côté – această onoare le revine filmului Curling (2010) și documentarului Bestiarie (2012). Modul în care abordează un număr de probleme curente (of the moment) nu este suficient de incisiv sau profund, iar câteva din cele mai (hai să zicem) tăioase momente de satiră socio-politică foarte probabil că se vor pierde undeva în traducere – un exemplu bun este apariția de o scenă a regizorului Bruce LaBruce în rolul prim-ministrului Canadei, o glumă de care te prinzi doar dacă ești familiar cu filmografia (și politica) acestui regizor. Totuși, Boris sans Béatrice este un experiment cu un stil aparte, chiar inventiv, care simt că nu a fost îndeajuns explorat în acest film, dar care, poate, va fi valorificat la maxim într-un proiect viitor al lui Côté.

 

 

Aquarius (Brazilia, Kleber Mendonça Filho, 2016)

În centrul acestui film regizat de Kleber Mendonça Filho se află Sonia Braga. Timp de două ore, regizorul practic o pune pe un piedestal, iar fiecare scenă este gândită și încadrată astfel încât să iasă la suprafață până și cel mai mic gram de talent (și carismă) de care dispune actrița.

Braga o interpretează pe Clara, o femeie despre care se poate spune că în cei șaizeci și cinci de ani pe care i-a petrecut pe această planetă a trăit o viață împlinită. Prima secvență, plasată în anii ’70, ne arată (foarte posibil) cea mai frumoasă perioadă din viața Clarei (jucată aici de Barbara Colen). Pe o plajă, într-un Mini Cooper, înconjurată de prieteni dansând pe cântecul Another One Bites the Dust al lui Queen. Un pic mai târziu, o urmărim pe Clara sărbătorind-și ziua de naștere, înconjurată de familie și prieteni, în apartmentul ei dintr-un complex de două etaje (pe nume Aquarius – de acolo, și titlul). Când o vedem pe Clara în prezent, ea locuiește în același apartament, înconjurată de cărți și discuri de vinil, adică de amintirile unei vieți frumoase, cu un statut financiar destul de bun, grație carierei ei (de succes, cum ne anunță filmul) de critic de muzică și scriitoare. Ea își petrece zilele înotând în marea azurie a stațiunii Recife, odihnindu-se într-un hamac sau petrecând cu cercul ei de prieteni destul de cosmopolit, compus din oameni de toate vârstele și din toate păturile sociale, de la un salvamar de treizeci de ani, la nepoții ei adolescenți (care o consideră o mătușă destul de cool), de la colege de generație oarecum conservatoare, la soțul fiului ei mai mic.

Tensiunea filmului este extrasă din coflictul Clarei cu compania imobiliară destul de coruptă Bonfim care dorește să cumpere complexul și să îl transforme într-un bloc corporatist. Cum Clara este singura locatară care a refuzat oferta generoasă a companiei pentru a o convinge să se mute, e luată în vizor. Tânărul și ambițiosul nepot al deținătorului Bonfim, Diego (Humbeto Carrão, a cărui față, cel puțin în acest film, cerșește pentru dulcele sărut al unui pumn cât mai gros), recurge la tactici cât mai perfide (și violente) să o forțeze pe Clara să plece. Pentru acest coflict, Filho se bazează pe un număr de referințe și citate (mai mult vizuale decât narative) la Alfred Hitchcock. Doar că în locul unei blonde icy și fragile dintr-un film hitchcockian, protagonista lui Filho este o brunetă carismatică și plină de viață, mult mai inteligentă decât lacheii Bonfim, așa încât este dureros de evident că Diego nu are nici cea mai mică șansă să câștige această battle of wills.

Filho pătrează acest plot – această luptă dintre Clara și Bonfim – pe planul doi. Focus-ul regizorului rămâne pe viața Clarei și pe oamenii din jurul ei, un fel de microcosmos al societății braziliene. Aquarius poate fi văzut ca un film furios față de insitituțiile corupte ale Braziliei, dar, mai important, este un film care înnobilează o actriță (și o protagonistă) extraordinară.