Filme de la Cannes - American Honey



Autor: Alexandu Vizitiu

2016-10-25



Trebuie spus de la început că subiectul noului film al Andreei Arnold, nu este unul inedit. American Honey este povestea tinerilor care trăiesc astăzi în America, relatată din perspectiva lui Star (Sasha Lane), o fată din părțile sărace ale mijlocului Americii, în genul de orășel uitat de lume unde trebuie să faci autostopul ca să te duci la cel mai apropiat mall. Pentru primele douăzeci de minute suntem martorii acestui univers mizer în care Star s-a născut: în prima scenă vedem cum caută mâncare prin gunoaie, cu frățiorul și surioara ei vitregă (știm că sunt rude vitrege deoarece Star este birasială, iar copii sunt albi și blonzi); tatăl ei vitreg este abuziv; mama o ignoră. Viața ei se schimbă atunci când îl întâlnește pe Jack (Shia LaBeouf), un tip dubios (ajută că este jucat de LaBeouf), cu o codiță împletită și ridicolă, care îi oferă lui Star un job opportunity, prin intermediul căruia să călătorească de-a lungul Americii. Miezul filmului este compus din această călătorie, într-un microbuz vechi, împreună cu o gașcă de de nebuni, beți, fumați și gălăgioși (carevasăzică, niște adolescenți obișnuiți, pe care îi întâlnești la fiecare colț), din regiuni la fel de sărace ca cea în care a crescut Star, cu toții culeși practic de pe stradă de către Jack și șefa lor Krystal (Riley Keough).

Cum am scris încă din prima propoziție, nu ne confruntăm cu o poveste nemaivăzută, copiii din acest film sunt la fel de exploatați și abuzați ca cei din romanele lui Charles Dickens sau (în SUA) Upton Sinclair. Iar în film, povestea unor adolescenți abandonați de societate a fost abordat de regizori încă de la începutul cinemaului. Până și modul în care această poveste este spusă îl întâlnim iar și iar în filmul despre adolescenți. Mai exact, Andrea Arnold optează să filmeze din mână, în lumina naturală generată de soarele arzător; în parte pentru a imersa total spectatorul în lumea acestor adolescenți (creând sentimentul că obiectivul este o muscă pe perete / fly on the wall sau o echipă de documentariști care observă viețile personajelor și nu intervin în ele), dar și pentru că eclerajul auriu produs de acel soare arzător crează o atmosferă, chiar dacă parțial, feerică, perfectă pentru povestea unei persoane tinere aflate la răscruce. Iar acest stil este o prezență constantă în astfel de povești de la François Truffaut cu Les quatre cents coups (Cele patru sute de lovituri, 1959) și până la jumătate din filmografia lui Gus Van Sant (cel mai recent exemplu fiind Paranoid Park, 2007).

 

 

Dar în ciuda faptului că Arnold nu este o înnoitoare a subiectului tinerii-de-astăzi-și-problemele-lor, American Honey reușește să surprindă câteva caracteristici unice ale acestei generații și acestui moment din timp – și filmul caută să surprindă acest moment, acest an, această epocă și cum e percepută ea de tineri, într-o stare cât mai pură. În primul rând, filmul este un exemplu bun de cinema al excesului (cinema of excess, termen folosit de Izzy Black, în eseul The Wolf of Wall Street and the New Cinema of Excess), pe care îl găsim în filme ca (după cum sugerează titlul eseului) The Wolf of Wall Street (Lupul de pe Wall Street, r. Martin Scorsese, 2013) sau Spring Brakers (Vacanță de primavară, r. Harmony Korine, 2012). Acest tip de film este definit de o incursiune într-o lume unde personajele sunt propulsate de două impulsuri: obsesia de a aduna cât ma mult capital și cea de a folosi acel capital ca să se destrăbăleze în orgii cât mai nebune. În American Honey, tinerii sunt ademeniți într-o călătorie pe drumurile interminabile ale Statelor Unite de promisiunea banilor, dar și de cea că vor fi liberi să se distreze cum și unde vor. Din cele trei ore cât durează filmul, o bună parte din durată este dedicată exceselor acestor tineri, unor petreceri zgomotoase, cântece populare din ultimii doi ani (care sunt auzite din radioul microbuzului iar și iar și iar și iar și iar și iar... până când simți că înnebunești și îți vine să îți smulgi urechile din cap cu mâinile goale), fumului de iarbă pe care îl poți tăia cu cuțitul sau ritualurilor tribale – spre exemplu, înainte să plece dintru-un stat, grupul îi pune pe cei doi angajați cu cele mai mici scoruri să se bată pentru cine rămâne în microbuz, cu o astfel de luptă filmată de Arnold ca în ultimul act din romanul Lord of the Flies (publicat în 1954 și scris de William Golding), când marea majoritate a copiilor sinistrați pe o insulă pustie au înnebunit total și sunt mai mult animale decât oameni.

Prin asta, pot spune că adolescenții din acest film (pe care, din nou, Arnold vrea să-i prezinte ca exponenți ai tinerilor care trăiesc acum, în acest moment) se diferențiază de adolescenții din alte poveștile mai vechi. Dacă în romanul On the Road (Pe drum, publicat în 1957) al lui Jack Kerouac sau în filme ca Drugstore Cowboy (Rebelul, 1989) sau My Own Private Idaho (Dragoste și moarte în Idaho, 1991), tinerii sunt pierduți, nu au niciun țel și nu au nicio idee despre ce le rezervă viitorul, tinerii din American Honey știu (sau cred că știu) foarte bine ce vor (cum am scris mai sus, bani și distracție). De precizat că tinerii din toate aceste povești sunt plasați în aceeași lume, într-o America ce este (pentru a folosi un termen cât mai academic) futută. Sal Paradise al lui Kerouac parcurge o America decimată de cel De-al Doilea Război Mondial, unde toată lumea cu care interacționează este săracă; personajele lui Van Sant sunt plasați într-o America distrusă d.p.d.v. economic de politica implementată de partidul republican; iar tinerii din American Honey provin din regiuni decimate de criza economică din 2008. Și aici vedem diferența dintre această generați și cele din trecut. Star, Jack sau Krystal sunt acaparați de visul capitalist, de ideea că se pot face bani nefăcând nimic – aici menționez că slujba lor este una absurdă, din care nu îți poți imagina că cineva poate să facă un ban.Ca Jordan Belfort din The Wolf of Wall Street, ei vând clienților lor un fel de non-produs, o broșură cu abonamente la diverse reviste, care nu interesează pe niciunul din potențialii clienți care apar în film – nici Krystal nu pare interesată să afle de unde vin banii, acceptându-i de câteva ori fără să ceară vreo chitanță sau o dovadă că Star a făcut vreo vânzare. Din acest punct de vedere Krystal mi se pare cel mai fascinant personaj, încadrată (după modul în care se îmbracă și se comportă) în tipologia pițipoancei, dar vorbind ca un broker de pe Wall Street; ea reprezintă, mai mult decât oricine, mentalitatea care îi face pe tinerii de astăzi să se trezească în fiecare dimineață.