Fences - Actoria pe primul loc



Autor: Alex Mircioi

2017-02-15



Orice iubitor de teatru are în minte o distribuţie ideală în momentul în care citeşte un text dramatic, iar de cele mai multe ori se întâmplă să fie din colecţia de star-uri americane. Mai mult, se întâmplă ca vreun producător american să se fi gândit deja la această distribuţie perfectă şi să o fi pus în practică. Cum ar fi Jessica Lange în A Streetcar Named Desire (care există documentat şi în forma unui film de televiziune din 1995, r: Glenn Jordan) şi Long Day’s Journey Into The Night, Saorise Ronan în The Crucible sau Denzel Washington şi Viola Davis în Fences

Ceea ce se întâmplă când un producător intuieşte perechea perfectă personaj-actor este că orice iubitor de teatru visător îşi face sânge rău că nu va apuca niciodată să-şi vadă actorul/actriţa fetiş performând partitura în cauză. Poate să asculte obsesiv coloana sonoră (dacă este musical), să caute pe net reprezentaţii filmate cu telefonul, să pirateze un DVD cu spectacolul filmat sau să spere că Hollywood-ul se va îndura să (re)producă, pe vreme de Oscar-uri, piesa în forma cinematografică şi să preia distribuţia originală. Well, thespians, rejoice! Fences is here!

Piesa scrisă în 1983 de August Wilson (creditat aici şi ca scenarist, deşi a murit în 2005) spune povestea lui Troy Maxson, a familiei sale (Rose – soţia, Cory – fiul şi Lyons – fiul dintr-o relaţie anterioară al lui Troy) şi a tensiunilor dintre ei întinse pe nişte ani. Troy este un gunoier din Pittsburgh-ul anilor ’50 de ani care, bântuit de eşecul unei cariere în baseball, îşi transformă deseori frustrările în agresiune faţă de ceilalţi membrii ai familiei sale, încercând să îşi impună puterea/să îşi dovedească masculinitatea.

 Conflictele din Fences aduc de multe ori cu cele din piesele kitchen-sink-ului britanic deunăzi, analizând raporturi dintre rase (în locul celor între clase), dar cu un protagonist la fel de angry, deşi nu young. Furia survenită din multiplele dezamăgiri ale vieţii lui Troy îi otrăveşte orice relaţie cu alte persoane. Deseori, această furie este pusă pe seama faptului că este de culoare, fără a avea însă un personaj contrastant alb, cum există în The Help (2011, r: Tate Taylor), spre exemplu; discriminarea există totuşi ca lait-motiv al poveştilor lui Troy şi ca explicaţie pentru diverse eşecuri ale sale (ex. cariera sa nereuşită în baseball). Legitimitatea discursului despre rasă este deseori pus la îndoială, mai ales când Rose îi aminteşte de motivele reale ale eşecurilor lui trecute (ex. faptul că la 40 de ani era prea bătrân să joace baseball profesionist), dar povestea unui gunoier din SUA săracă a aniilor ’50 nu are cum să nu fie articulată de rasism.

Fences

Fences nu încearcă însă să surprindă acest context, ci urmăreşte să obţină universalitatea cauzei prin specificitatea poveştii: este portretul unei familii afro-americane, care deşi nu este familia afro-americană, prezintă multe din trăsăturile generale ale experienţei persoanelor de culoare (şi în special cele lower class) a căror evoluţie stagnată de rasism instituţionalizat îi claustrează şi frustrează. Prăpastia între generaţii (Troy şi Cory) este aici accentuată de mişcarea pentru drepturile omului, care schimbă situaţia pentru persoanele de culoare. Ghinionul lui Troy (care era deja prea bătrân pentru a mai juca baseball când oamenii de culoare au început să fie admişi în trupe profesioniste) vine în continuarea convingerilor sale despre ce înseamnă comportamentul rasist general acceptat, iar asta îl face să fie neîncrezător în posibila carieră sportivă a fiului. Oricât încearcă Rose şi Cory să îi explice faptul că lumea s-a schimbat în jurul său, Troy rămâne ferm pe poziţie, ancorat de egoismul şi egocentrismul care îl fac pe protagonistul din Fences un anti-erou, sau cel puţin unul foarte greu de înghiţit. 

De altfel, filmul este destul de character driven – nu este un spectacol cinematografic, nu experimentează regizoral sau vizual. Denzel Washington (actor principal şi regizor) mizanscenează funcţional/convenţional majoritatea secvenţelor, încercând totuşi să potenţeze jocul. Ideea de portret de familie este dusă mai departe într-un film construit mai mult pentru a prezerva interpretările celor doi actori fenomenali (Washington - protagonistul şi Viola Davis în rolul soţiei, dar toată distribuţia este pitch-perfect) decât de a reinterpreta textul lui Wilson într-un mod cinematografic complex. 

Al treilea lungmetraj regizat de Washington, Fences, are un stil vizual destul de tipic adaptărilor pieselor de teatru. Ritmul filmului este construit mai mult în funcţie de replică, dictat de alegerile actoriceşti ale interpreţilor, cu secvenţe decupate cu accent pe chipurile lor (delivery, dar şi reacţii). Fences are acel mix de static cu dinamic dat de o cameră (în mare parte) statică şi un montaj care alternează între prim-planuri (feţele actorilor) şi cadre largi (poziţionarea lor în spaţiu). 

Filmul lui Washington este departe de a fi un film spectaculos (sau unul mai mult decât mediocru) în ceea ce priveşte exploatarea mediului cinematografic în sine, dar în termeni de storytelling şi – în special – joc actoricesc îşi face treaba mai mult decât satisfăcător. 

Cu toate acestea, pentru un public mai sensibil la monoloage lungi şi self-pitying, Fences se poate dovedi destul de challenging de urmărit. Însă pentru cei (cca. patru oameni) care au vazut Doubt (2008, r: John Patrick Shanley) şi au fost uimiţi de cele opt minute pe ecran ale Violei Davis şi şi-au dorit să o vadă explorând un tip similar de angoasă în două ore de film, this is the film for you!