Dialog din Sieranevada (II) - Tehnici auctoriale și reframing critic



Autor: Alex Mircioi, Irina Trocan

2016-09-13



Sieranevada de Cristi Puiu a intrat în săli la 9 septembrie. Recepția critică a filmului e deja (destul de) clară, în timp ce succesul în a atrage spectatori în săli se va vedea doar în următoarele săptămâni. E cert, însă, că sunt multe de zis despre film, poate prea multe să se ocupe o singură persoană. Așa că ne-am hotărât, la Acoperișul de Sticlă, să publicăm o discuție (pentru care am stabilit în avans anumite reguli, dar a fost în mare parte spontană) în locul tradiționalei cronici de întâmpinare. Partea I a discuției e disponibilă aici.

 

Alex Mircioi: Mi se pare că la genul ăsta de filme, care încearcă să reprezinte nişte tipologii sau să reconstruiască o atmosferă din realitate, pot fi întoarse pe toate părţile, în special când e vorba unele aşa de texturate şi dense ca Sieranevada. Totuşi, cred că de multe ori ajungi să proiectezi sau să intepretezi prin prisma a ce ştii şi sunt de acord că este a slippery slope.

Ceea ce vreau să spun despre film (şi poate ar fi fost prea mic/trivial să apară într-o cronică la un film de anvergura asta) este că jocul actoricesc este absolut fantastic şi mai ales pentru un film atât de „coregrafiat”. Tot timing-ul intrărilor şi ieşirilor, care –intuiesc- a fost destul de repetat, mi se pare că ar fi destul de limitativ şi n-ar putea să nască un joc atât de natural şi dezinvolt. Mi se pare că tempo-ul pe care îl setează Puiu, şi care este carried out de actori, este şi unul dintre elementele care fac Sieranevada mult mai dinamic decât filmele lui anterioare. Toată lumea pare că se grăbeşte undeva, când, în realitate, toţi stau şi îl aşteaptă pe popă.

Irina Trocan: Da, e o artă fină pentru un regizor să coregrafieze un cadru lung. Iar aici, ritmul care apare intermitent în Aurora e susținut pe tot parcursul filmului. (Și iar facem treaba aia în care îl comparăm pe ultimul Puiu cu penultimul Puiu.) Toți actorii par să aibă un refren când vorbesc în interviuri despre colaborarea cu el, despre cum a fost muncă grea; i-a lăsat să își găsească ei resursele și să își clădească relațiile cu ceilalți, dar a fost foarte exigent; și despre cum i-a forțat să se confrunte cu ei înșiși. Ce e remarcabil e și viteza cu care se mută centrul de interes de pe un personaj/actor pe altul, permițându-ne totuși să fim atenți la cei de pe margine și din hors-champ. Excepția e, desigur, ultima parte a filmului, unde cadrele se golesc sau sunt parțial secționate de umbre și în care și interacțiunile eratice se mai stabilizează. Ceea ce, ca în finalul din Aurora, e într-o anumită măsură o trădare a esteticii conform căreia Puiu s-a ghidat anterior, manifestarea unei dorințe latente de a-i da întreg furnicarului un sens. E o întrebare deschisă dacă asta compromite filmul sau dacă ne-a intrat în reflex să căutăm inconsecvențe estetice și să-l taxăm pe artist că își încalcă propriile rigori. Cum am tot zis pe parcursul conversației, Sieranevada oricum n-are mărcile de artă dificilă care în Aurora erau de neevitat.

 

 

A.M.: Mi se pare că îţi dai seama că Puiu nu a vrut neapărat să facă un produs comic, ci a încercat să surprindă simţul de umor cinico-sarcastico-witty tipic românesc - ceea ce mi se pare că i-a şi reuşit. E destul de greu să diseci mecanismele comice sau din ce decurge umorul din prima parte a filmului, e cumva parte din textura filmului şi un tip de "limbaj" pe care toate personajele îl vorbesc fluent şi care devine funny doar dinafară. Deşi în ultima parte mi se pare că revine cumva la un bleakness care aduce cu ce a făcut anterior şi e mai consistent cu ce se întâmpla în NCR. Adică după tot umorul din primele două ore ai o cezură când are loc altercaţia cu "vecinii", care vine ca un şoc. Te cam ia pe nepregătite, pentru că vine imediat după cearta Ofeliei cu Toni, în care îl confruntă/acuză ca a înşelat-o. Tot patetismul ăla devine pe alocuri comic şi apoi, deodată, începe semi-bătaia respectivă care, deşi nu se lasă cu violenţă fizică serioasă, este destul de brutală (în special prin înjurăturile şi ameninţările care sunt aruncate de prin toate colţurile). 

După asta şi secvenţa din maşină în care Lary se confesează soţiei este o schimbare tonală. Spaţiul parcă nu mai e la fel, nu mai ai aceeaşi mişcare -aproape- browniană prin toate camerele, lumea e împărţită pe grupuri. Toată tirada cu Toni a devenit acum un inconvenient real şi lumea încearcă doar să îl scoată de acolo, membrii familiei au epuizat tot stocul de replici cinice şi intenţiile de discurs politic (replica soţiei cum că Iliescu măcar i-a scăpat de Ceauşescu) suntretezate scurt. E o oboseală generală şi tot „peisajul” e vidat de culoarea de dinainte şi începe să se asemene cu atmosfera ternă a unui film NCR clasic.

I.T.: Îmi permit două divagații, spre sfârșit de discuție, că altfel e posibil să ajungem să ne învârtim în cerc. Oricum, dacă cineva a ajuns până aici e un cititor tru. Prima e ca să clarific de ce cred că structura la care apelează Sieranevada e în sine challenging pentru înțelegerea societății în timp ce narațiunea clasică, despre orice ar fi, e mult mai comodă. A rulat de curând (și la noi) un film de Thomas Vinterberg, Kollektivet, cu premisa wannabe-revoluționară că un cuplu matur, altfel fericit, se mută la inițiativa soției într-o comună improvizată, un grup de oameni care împart cheltuielile gospodărești și plăcerile traiului în comun, care în mod normal se împărțeau doar în sânul acestei familii privilegiate. E toată gama de personaje, de la cei doi soți-model și copiii lor la părinți mai excentrici, stângistul nefamilist, hipioata roșcată, imigrantul strâmtorat financiar etc. Ce se întâmplă însă mai departe -- cât se poate de clasic -- e că regulile mai laxe distrug unitatea familială. Chiar dacă nu din interiorul comunei propriu-zise vine amenințarea, ci soțul (prof universitar) se îndrăgostește de o studentă (stereotipul de ingenuă focoasă) și o cheamă să trăiască cu ei și, implicit, cu soția lui. Și în acest punct, perspectivele probabil diverse ale tuturor celor implicați se retrag în plan secund și disputa se rezolvă în familie (fiica femeii - tehnic - înșelate îi spune acesteia că ar trebui să plece, dacă noua situație locativă o face nefericită). Îmi cer scuze că aduc în discuție un film destul de evident slab (deși, Vinterberg fiind cine e, a avut destulă trecere), dar mi se pare bun pentru a exemplifica o premisă potențial-provocatoare tratată reacționar. În Sieranevada, există o anumită limitare a orizontului -- are în centru o familie, se concentrează în mare pe decizii în viața personală, arată implicit că apropiații -- oricum ar fi ei -- tot sunt o oază față de jungla urbană în care se vânează locuri de parcare; însă filmul ezită să folosească tertipuri, fie ele reconfortante sau sumbre, să sugereze un echilibru final.

A doua referire-divagație pe care vreau să o fac e la un eseu video excepțional de Mark Rappaport, despre un actor cunoscut din anii '30-'40, Marcel Dalio. Jean Renoir îl folosește în Regula jocului și Iluzia cea mare ca evreu, americanii îl foloseau în filme ulterioare (în To Have and Have Not, de exemplu) ca pe un francez, și după câteva decenii a mai îmbătrânit și a început să apară în filme ca bătrânel sau muribund fără vreo nație și etnie specifică. Și Dalio era un character actor, adică rolul era mai mult decât funcțional și aducea foarte multe lucruri „din el” care nu se schimbau teribil de la film la film.

 

Un (alt) eseu video care îl arată pe Marcel Dalio într-o secvență de Jean Renoir

 

Ceea ce înseamnă că raportarea la un actor/personaj depinde mult de contextul cultural, e inevitabil ca  fiind conștienți de filmele românești din ultimul an  să le raportăm personajele, perspectiva, deznodământul la filme anterioare. Pe mine mă enervează mai mult de la film la film că profesia  deși deseori specificată  e de coloratură, mizele personajelor sunt familie-bani-orgoliu. Sau că nu prea există (nici în Sieranevada) alternative de personaje luminate care s-au scăpat cumva de metehnele răspândite în mediul lor și nu le izbește fiecare schimbare/provocare cu un tragism inevitabil. Mă deranjează și consolidarea unei poziții laic-dezinhibate ca fiind Calea (poziție din care Lary, cuplul din Ilegitim, prietena Voichiței din După dealuri își permit să judece moral alte personaje mai conservatoare); e insensibilă, de fapt, la complexitatea procesului prin care o persoană își formează mentalitatea și încurajează un anumit tip de spectator (urban, educat, dus la cinema) să se simtă superior fără să îi crească înțelegerea cu mare lucru.

Însă fiind, cum ai spus și tu, foarte dens, Sieranevada e apt pentru orice tip de reframing cultural, dincolo de grila de „cum suntem și cum ne vedem noi, românii”. Poate că o să treacă timpul și vom folosi Sieranevada ca reper într-o discuție pe care încă n-o purtăm. Renoir a fost luat ca reper în discuția critică despre neorealism. Cassavetes e încă un idol pentru cineaștii indie care fac așa-zisele filme mumblecore. Poate că influența ulterioară a lui Sieranevada ne va face să îi descoperim noi calități.

A.M.: Sincer să fiu, mă îndoiesc ca Sieranevada va fi foarte longeviv. Mi se pare un film foarte bun, însă modulează o paradigmă care începe să piardă teren. AferimLumea e a meaCâini sunt deja nişte filme care au parte de nişte atenţie critică şi prezenţă în festivaluri fără să se mai înscrie în zeitgeistul de până acum (de altfel iniţiat de Puiu). Sieranevada e mai mult o schimbare importantă în fimografia lui Cristi Puiu şi nu ştiu cât de important în istoria/parcursul estetic al cinematografiei româneşti. Marfa şi baniiMoartea domnului Lăzărescu şi Aurora au însemnat la timpul lor un shift destul de semnificativ, iar ultimul film este mai puţin inovator într-un sens larg decât cele care l-au precedat. 

Dar aici intru deja în zona de speculaţie şi nu se cade. Nu când îl discuţi pe Cristi Puiu!

 

 

I.T.: Sunt multe de zis despre participarea unei anumite țări în festivaluri și criteriile extra-artistice implicate. De acord, inovația formală nu e un criteriu de departajare pentru Sieranevada. Deși 1) dacă vorbim despre festivaluri, hai să amintim că Bacalaureat a fost premiat la Cannes și nici el nu e earth-shattering; 2) eu încă nu sunt convinsă că Aurora  are o formă care îi servește bine și, în cei șase ani care au trecut, nici nu a inspirat filme similare – cu excepția posibilă a lui Metabolism de Corneliu Porumboiu, cu care iarăși am probleme  care să chestioneze cinemaul neo-neorealist și mi se pare interesant tot în contextul NCR/al filmografiei lui Puiu; 3) se vorbește mai mult și de reprezentare socială și despre cum anumite povești din societatea românească sunt spuse mai des decât altele – greutățile occidentalizării, povara trecutului, suferințele celor lăsați în urmă de schimbarea istorică etc. Sieranevada mi se pare fun de conceptualizat ca o colecție de povești semi-permeabile care sunt chiar sub ochii privitorului, însă privirea îi alunecă semi-blazat de la una la alta. Pentru festivaluri, asta s-ar putea să fie prea specific-regional și inovația ar putea să fie prea fină pentru cine n-are proaspete în cap mai multe dintre filmele din NCR. Dar expresia viziunii lui Puiu pare să se fi schimbat un pic: fiecare vede din realitate doar o mică parte, în funcție de cât i se dezvăluie și cât îi pasă lui să observe.