Dialog din Sieranevada (I) - Noul Cinema Românesc și succesul de public



Autor: Alex Mircioi, Irina Trocan

2016-09-13



Sieranevada de Cristi Puiu a intrat în săli la 9 septembrie. Recepția critică a filmului e deja (destul de) clară, în timp ce succesul în a atrage spectatori în săli se va vedea doar în următoarele săptămâni. E cert, însă, că sunt multe de zis despre film, poate prea multe să se ocupe o singură persoană. Așa că ne-am hotărât, la Acoperișul de Sticlă, să publicăm o discuție (pentru care am stabilit în avans anumite reguli, dar a fost în mare parte spontană) în locul tradiționalei cronici de întâmpinare.

 

 

Credit fotografie articol: Sorin Nainer, Mandragora Film

 

Irina Trocan: Eu am tot amânat să scriu despre „Sieranevada” (văzându-l înainte de premiera în săli) pentru că mi se pare dificil de enunțat lucruri despre film, non-dialectic. Ar fi fost greu să rămân în dimensiunile unei cronici de întâmpinare și să ofer mai mult decât perspectiva mea personală asupra lui, adică un rezumat a ceea ce mă interesează pe mine. Și asta chiar trecând peste multe reguli de bun simț ale cronicii de întâmpinare: să eviți să dai spoiler-e și eventual să închizi prea tare interpretările asupra filmului pe care le-ar putea avea spectatorii; să presupui că nu s-a mai (prea) scris despre film și să dai conștiincios tot contextul critic/artistic/istoric ca și cum cititorii nu l-ar putea găsi în altă parte dacă-l caută; să extragi din statement-urile publice ale artistului ce crezi că e relevant ca să lumineze aspecte ale obiectului artistic (Cristi Puiu dă multe interviuri și, chiar dacă nu se contrazice propriu-zis, e volatil în declarațiile despre intențiile lui, despre lucrul la filme & gestarea ideilor, despre cum vede cinemaul).

M-am gândit că ar fi mai bine să pun deoparte câteva întrebări interpretabile pe marginea filmului și să invit pe cineva să facem schimb de perspective asupra lor. Asta, pentru că Internetul n-are calități mai mari să le ofere criticilor decât faptul că ne permite să fim flexibil cu formatul. Alex, prima mea întrebare despre Sieranevada e dacă ți se pare un film mai accesibil decât altele din Noul Cinema Românesc, dacă are plăceri de oferit pentru spectatori care nu se gândesc la chestiuni formale atunci când văd un film.

 

Alex Mircioi: Răspunsul scurt ar fi: da, mi se pare mai accesibil, dar e de nuanţat. În primul rând, e destul de clar că e mai uşor de digerat decât Aurora (testul suprem de cinefilie vs. confort), dar mi se pare că asta are legătură şi cu partea formală. Toate filmele din NCR au un cod estetic care, deşi declinat, rămâne cam la fel (cadre lungi/secvenţă, joc actoricesc minimalist, fără coloană sonoră, etc.), iar aici Puiu se îndepărtează cumva de zona asta estetică; e modulată. Spre exemplu, lucrează majoritar cu cadre secvenţă, dar camera e mobilă şi ai un blocking destul de complicat - cadrele sunt ceva mai dinamice. 

În al doilea rând, genul ăsta de portret- care e mai puţin "de familie", cât "al Familei"- cred că generează un alt tip de discuţii care sunt interesante pentru un număr mai mare de oameni. Practic, îţi oferă aceleaşi mărci uzuale ale NCR-ului pe care lumea le reclamă (comunism, bleakness, opoziţia vechi/nou etc.) doar că ai cast-ul ăsta de personaje foarte familiare. Când i-am arătat prietenului meu clipul cu tanti Evelina şi Sandra în bucătărie, răspunsul lui a fost: "Asta zici că-i bunică-mea!". El neefiind deloc un tip apolitic sau acultural. Este un efect la care s-a referit şi Andrei Gorzo în cronica lui, sunt atât de familiare personajele încât ieşi discutându-le şi dezbătând cât de mult au sau nu dreptate. Şi cred că asta funcţionează ca the spoonful of sugar that makes the medicine go down. Nu m-ar mira să fie ăsta primul film NCR cu succes de public, dar nu m-ar mira nici să fie filmul de la care se iese cel mai mult din sală după două ore.

 

 

I.T.: Cred că un minim criteriu pentru ca un film „marca” NCR să aibă succes de public e să fie destui oameni interesați să-și cumpere bilet, iar la acest capitol are destulă materie primă. :) Poziția copilului, unul dintre cele mai văzute (în săli) filme românești recente, e tot despre familie, permițându-i implicit spectatorului să înțeleagă filmul raportându-se la propria sa experiență de viață, la noțiunile personale despre cât de mult și cât de târziu ar trebui să intervină părinții protejându-și odraslele etc. Aș vrea să remarc însă că nimic din campania promoțională Sieranevada de dinaintea lansării nu încearcă să „vândă” filmul ca fiind accesibil, entertaining, cathartic ș.a.m.d. Teaser-ele decupate din discuții din film sunt destul de opace, posterul și titlul și mai opace. Dacă e ceva care funcționează ca o garanție nechestionată a calității, e selecționarea filmului în competiția de la Cannes – și, dacă e să chestionăm, „ștampila” Cannes-ului e oricum o distincție pe deplin meritată de Cristi Puiu, care nu numai că a deschis participarea României din ultimii 15 ani la festival cu Marfa și banii, dar i-a și inspirat pe alți cineaști care i-au urmat în anii următori.

Da, presupun că familiaritatea asta a traiului în același habitat face filmul mai accesibil pentru spectatori care până acum urmăreau filmele pentru plot. Iar în Sieranevada, tot ce stă să se întâmple e vizita preotului și degustarea mâncării de la parastas; „turnura neașteptată” e apariția unui unchi cu un apetit pentru scandal pe care îl precedă zvonurile din familie. Spectatorii (inițiați sau nu în filme de autor) nu prea au ce face decât să se poziționeze etic față de personaje și/sau să încerce să le pătrundă perspectivele. Iar la final, să-și creeze un tablou mai amplu al interacțiunii unei familii decât cel cu care operează social. Jean Renoir, un idol declarat al lui Puiu, spunea că oamenii sunt creaturi prizoniere obiceiurilor și că rolul artistului e să zguduie aceste obiceiuri. Din punctul ăsta de vedere, e punct ochit, punct lovit. Mi-e greu să îmi închipui un spectator (care ar sta până la sfârșit la film) și l-ar urmări prin prisma aceleași obiceiuri pe care i le-a format mainstream-ul: empatizarea cu personajul principal, filtrarea din noianul acțiunii a evenimentelor care duc mai departe intriga, așteptarea momentului în care se va restabili ordinea etc.

 

 

A.M.: Cred că deşi nu te duci/rămâi la Sieranevada pentru plot (adică arcul narativ, în sine), ai toate scenele care se nasc din fricţiunile dintre personaje şi care alcătuiesc portretul familiei, fără să ducă povestea mai departe. Scena mai sus menţionată nu duce povestea mai departe, dar e o scenă destul de importantă a filmului (ceea ce mi se pare aplicabil pentru toate teaser-ele lansate). Mecanismele narative – ca aşteptarea preotului, care creează nişte tensiune în poveste – te ţin într-o oarecare stare de suspans, în vreme ce Cristi Puiu sondează conflictele care îl interesează pe el. 

În sensul ăsta mi se pare că un public poate să se ducă cu nişte aşteptări/reflexe de film mainstream şi să supravieţuiască. Mi se pare mai puţin opac şi mai psihologizat decât restul filmelor din NCR, iar asta îl face mult mai uşor de consumat. Ai de ce să te agăţi; ai cu cine să empatizezi in a way. Ceea ce e mai mult decât poţi zice despre multe filme din Noul Cinema Românesc. 

Cât despre comparaţia cu Poziţia copilului, mi se pare că funcţionează diferit. În primul rând în ceea ce priveşţe conflictul între clase care este jumătate din filmul lui Netzer, iar aici, în afară de nişte ironii la adresa burgheziei, ai un grup de oameni cu (aproximativ) acelaşi statut social. Apoi, familia disfuncţională din Sieranevada este o chestie suportabilă, un fel de status quo. Tanti Evelina lăuda deseori comunismul, Toni făcea deseori scandal, Ofelia îi reproşa că o înşală de multe ori etc. În Poziţia copilului, familia este de-a dreptul destrămată şi se târăşte în ideea în care „suntem totuşi o familie”. Pentru succesul de public mi se pare că lucrurile astea fac o diferenţă;  Sieranevada este mai aproape de „familia standard”, e mai uşor să empatizezi cu statul în bucătărie la ţigară, lângă oala de sarmale decât cu Luminiţa Gheorghiu în blănuri la un spectacol de operă. 

Şi tocmai în ideea asta a posibilitaţii de empatizare, cred că Sieranevada ar putea avea un succes onorabil. Pentru că ai avea de ce să te apuci, ai avea ce să discuţi după. Asta dintr-o perspectivă mai mult... populistă (?) decât critică.

 

I.T.: Comparăm, într-un sens, pere cu elefanți, dar oare nu e mai greu de ocolit dimensiunea critică în Sieranevada decât în Poziția copilului? Dincolo de blănuri și operă și manierisme, Cornelia (Gheorghiu) în Poziția copilului e o problem solver, tot filmul e structurat (antrenant) pe demersurile ei de a-și scoate fiul dintr-o situație complicată. Pentru că vorbeam de reflexe mainstream, asta te încurajează să stai în tensiune să vezi ce se întâmplă (chiar dacă ți-e silă și de cât încalcă legea și moralitatea, și de ce adult anemiat a crescut cu toate eforturile de a-l feri de griji și de răspunderi). Finalul e incontestabil unul cathartic, cu o mamă care își pune copilul în centrul universului; și am tot auzit de la spectatori/critici că personajul lui Gheorghiu e o „femeie puternică”, ca și cum calitatea asta se poate pune în modul și aprecia indiferent dacă tenacitatea e îndreptată spre mari realizări sociale sau spre corupție și exonerarea unei crime. Or, Puiu (urmându-i pe Renoir, John Cassavetes, Frederick Wiseman - idolii săi în ficțiune și documentar) adoptă o formă care chestionează înțelegerea individualistă pe care ne-o dezvoltă societatea pe atâtea căi, perceperea lumii care pune în centru meritele și acțiunile personale, logica lui ce-ai-face-tu-în-locul-lui-X? care parazitează orice încercare de empatie.

Uite, ca să-ți mai dau un reper, filmele lui Radu Muntean au situații „de viață” care de regulă fac obiectul unor ipocrizii sociale. Marți, după Crăciun e despre adulter, Un etaj mai jos e despre comunitate (sau, mai precis, despre lipsa altruismului, în situații-limită). Ambele contestă în subtext atitudinea autocomplezentă a burgheziei, supremația propriului confort. Însă, paradoxal, ele se instalează automat în perspectiva cea mai confortabilă și nu se îndepărtează prea mult de ea. În Sieranevada, chiar dacă ești ghidat de Lary (personajul lui Brănescu) prin labirintul familiei, te tot îndepărtezi de el. E greu să nu te mire și să te atragă celelalte personaje, cu tot cu relațiile lor cu ceilalți membri ai familiei, așteptările și reacțiile lor, cultura care le-a format (diferită de cea care l-a format pe Lary) etc. Miza micro-transformărilor care se petrec în timpul acestui prânz în familie nu e doar în viața lui Lary, nici măcar în special în viața lui.

A.M.: Sincer, cred că dovadă că nu sunt chiar pere şi elefanţi e faptul că am putut să discutăm despre cele două. Dar ideea de catharsis chiar mi se pare că stabileşte o diferenţă destul de clară între cele două filme, şi una despre care am vorbit puţin mai sus. Catharsis-ul este o parte importantă din genul ăsta de naraţiune (oarecum) clasică. Poziția copilului e un build-up care se termină prin ceva. Sieranevada este un soi de character drama, mai mult decât încearcă să-ţi prezinte nişte acţiuni care înseamnă ceva, îţi arată nişte personaje/conflicte care simbolizează ceva.

De dimensiunea critică nu știu ce să zic. Nu mi se pare că Puiu este atât de critic, în afară de sublinierea intruziunii Occidentului (englezisme, discuții despre politica americană etc.), care este puțin old man yells at cloud. Însă nici acolo nu mi s-a părut critic, m-am prins că este ceva față de care se rapotează negativ pentru că tot revine asupra ei și devine un laitmotiv; tot peisajul ăsta neaoș disrupted de discuții despre Disney, supe exotice și călătorii la New York. Bine, aici rămân și destul de circumspect, pentru că eu sunt la prima vizionare și toată maniera destul de obiectivă mi-a cam bruiat orice percepție a unui substrat moralizator/critic.

 

 

I.T.: Cred că prima parte e destul de clar satirică, prin felul în care fiecare dă pe dinafară de propriile probleme și îi incomodează pe alții chiar dacă s-au adunat la parastas, deci cu o ocazie solemnă. (Lary spune la început că și-a lăsat fetița acasă, probabil să o protejeze de gândurile de doliu ale adulților din familie, dar amintirea mortului devine pentru toți ultima grijă.) N-aș putea argumenta foarte clar care sunt trăsăturile satirizate – dacă e tupeul românilor sau egocentrismul lor, dacă e – mai larg – despre „firea umană” în general sau în fața morții, dacă e despre obtuzitatea burgheziei (Lary și nevasta lui sunt taxați pe rând – el s-a lăsat de medicină ca să înceapă un business cu aparatură medicală, ea evadează de la parastas să facă shopping, are prejudecăți sociale frapante etc.), dacă e pudoarea generației părinților (care pare înapoiere, privită de o generație care s-a maturizat sexual în post-comunism – adică post-contracepție, post-legalizarea avortului, post-dezinhibarea culturii, deci cu mult mai multă libertate. Văzuți certându-se de copiii & nepoții lor, Toni și Ofelia par destul de penibili, și nu doar prin lipsa de tact de a-și spăla rufele în public, că doar asta face toată lumea). Aș plasa eroii lui Puiu undeva pe axa Jean Renoir-John Cassavetes de rețele de personaje în care „fiecare are motivele lui”. Au mai puține trăsături înduioșătoare ca la Renoir și puțini dintre ei (Toni, Laura, Sebi) au răbufniri comparabile cu cele arătate de Cassavetes. Caracterizați sarcastic, dar cum zici și tu, totuși relatable. Și asta e incomod pentru că forțează pe fiecare spectator să se recunoască pe sine, cu bune și cu rele, undeva în ansamblul ăsta sărit de pe ax.

Sigur, libertatea asta de ancorare și interpretare poate să funcționeze la fel de bine împotriva filmului. Fiecare poate pleca acasă de la film cu ce versiune abreviată a poveștii vrea și „fișându-și” personajele în cadrul propriei experiențe sociale după bunul plac – conform aforismului că spectatorii se duc la satire nu ca să se recunoască pe ei, ci să recunoască alți oameni din cercul apropiaților. „Toți avem păcate și scăpări, da’ nu chiar ca ăștia.”  Din punctul ăsta de vedere, mi se pare inutil de dezbătut la infinit moraliatea filmului și punctul de vedere al autorului și cred că poate merită mai degrabă discutat ca performance – al lui Puiu, al actorilor, al echipei de producție și scenografie etc.

 

 

Spre partea a II-a a discuției