Dialog despre Album - Poveștile de familie se spun în cadre lungi



Autor: Flavia Dima, Alex Mircioi

2016-11-22



Debutul lui Mehmet Can Mertoğlu în lungmetraj Albüm (2016) spune povestea a doi soţi, 
Bahar Bahtiyaroglu (Sebnem Bozoklu) şi Cüneyt Bahtiyaroglu (Murat Kiliç), care în timpul unui proces de adopţie încearcă să „însceneze” o sarcină pentru a se feri de stigmatul social al infertilităţii. Deşi distins cu un premiu în cadrul Festivalului de la Cannes (unul minor însă,
France 4 Visionary Award), filmul turcesc a primit puţină atenţie critică, fapt datorat probabil prezenţei unui numărului mare de autori în selecţie, autori cu o notorietatea mai mare decât tânărul regizor turc. Cu toate acestea, Albüm livrează o critică socială subtilă, sub forma unui film realist cu un look familiar pentru publicul român.

 

 

Flavia Dima: Cred că primul lucru pe care aș vrea să îl menționez legat de film este modul în care Mertoğlu se folosește de imagine pentru a-și construi atmosfera. Mai ales dat fiind faptul că participarea lui Marius Panduru e cu siguranță un hook pentru publicul autohton de cinema de artă. Este (cred) prima oară când un element estetic specific Noului Val devine un export cultural efectiv, în sensul în care un cineast din afara cinematografiei noastre locale apelează la unul din cei mai prolifici directori de imagine asociați mișcării special pentru a o emula.

Probabil că e vorba și de o alegere care se alinează cu o preferință a regizoului înspre realismul de tip bazinian (trăsătură fundamentală a NCR). Care este evidentă de la primul cadru-secvență, lung de câteva minute, cu acțiunea împărțită simultan pe mai multe planuri etc. Mertoğlu susține că deși a adăugat intenționat anumite aspecte cu tentă exagerată, el a ales totuși să fie fildel realității, să toarne secvențe în locuri reale. Veridicitatea stârnește umor – vezi gâștele din curtea centrului de adopție.

 Umor absurd care, mai departe, mai seamănă și cu Roy Andersson – ceea ce explică probabil și de ce notele comico-absurde din filmele Noului Cinema Românesc par a fi mai ușor percepute din „exterior”, unde nu există o legătură empatică/afectivă așa de mare a spectatorului cu anumite elemente (mai ales cele sociale). Și de ce n-ar fi asta adevărat și pentru Albüm, la urma urmei cred că râdem la el (și) pentru că îi recunoaștem cheile estetice. Probabil și pentru că avem o altă noțiune culturală asupra temei principale, cea a adopției, care ne duce și mai departe cu gândul înspre o situație absurdă, decât o temă serioasă de reflecție. La fel cum probabil că, tot din exterior, este mult mai absurd și funny un Dragoș Bucur înfrigurat și serios, hălăduind prin Vasluiul gri pentru a inculpa niște adolescenți care fumează iarbă. Ce zici, Alex?

 

 

Alex Mircioi: Mi-a plăcut la Albüm faptul că mizează pe tensiunea asta dintre estetica realisto-obiectivă inspirată de Bazin şi situaţia absurd-comică piperată cu momente suprarealiste. Acel lung travling din clădirea de birouri, când toţi angajaţii dorm, este intrigant tocmai pentru că Mehmet Can Mertoğlu foloseşte aceste coduri realiste de reprezentare. Până la un punct este destul de greu să-l percepi ca o comedie sau având ceva comic, începe molcom şi destul de serios ca ton (şi, de altfel, se şi termină destul de sumbru) - pare o dramă despre cotidian. Comicul apare când ei încep să ducă lucrurile prea departe, după părerea mea, când refuză primul copil. Dar acest absurd al cuplului care recreează parcursul unei sarcini în timp ce încearcă să adopte un copil este destul de diferit de ceea ce găseşti scenariile româneşti.

Adică, Dragoş Bucur nu hălăduieşte Vasluiul ca să inculpeze nişte adolescenţi care fumează iarbă, ci tocmai opusul, ca să nu le distrugă viaţa - încearcă să găsească mai multe dovezi şi să îl închidă pe fratele traficant. E foarte micuţ şi deloc glorificator modul în care el încearcă să se opună sistemului rigid, dar nu cred că este absurd. Pe când în Albüm, faptul că ei găsesc această soluţie complet wacky pentru problema stigmatului social îl face să fie funny.

Deşi şi eu am fost destul de suprins de cât de mult arată ca un film NCR când l-am văzut, acum că mă gândesc oarecum mai bine la el, mi se pare că are câteva elemente care ies din tiparul bazinian. Un exemplu bun ar fi secvenţa de final în care cei doi stau împrăştiaţi într-o cameră fără să vorbească şi auzim o conversaţie în voice over. Albüm e clar tributar NCR, dar mi se pare că are multe doze de experiment/al care sunt oarecum interesante; cred că pe acolo e vocea lui Mertoğlu.

 

F. D.: Clar, stilul lui Mertoğlu este cel mult un tribute adus autorilor care îl inspiră;nu l-aș numi nici epigon, nici nefamiliar. Cred că e ca atunci când intri pe pagina de Allmusic a vreunei formații, vezi acolo o listă imensă cu influențe gen Nirvana și zici „ok... nu sună deloc așa” sau „Cu ăsta hai că mai seamănă... ”, apoi citești într-un interviu că urăște pe nu-știu-cine și începi să îți faci o idee.

Point in case. Deși nu sunt un expert aici, cred că mai ales în contextul cinema-ului turc, Albüm vine cu o întorsătură complet nouă. La Varșovia Mertoğlu mi-a spus că îl exasperează faptul că publicul local este prea-obișnuit cu melodramele filmate cu tehnica plan-contraplan. Vocea lui e într-adevăr, cum spui și tu, la intersecţia mai multor influențe, sau în cazul acesta, al unor estetici pe care el le respinge: aici, un topic serios, o temă de familie, care nu degenerează nici în soap-opera și nici în dramă psihanalitică. E o expunere a cotidianului dusă la extrem: până în punctul în care protagoniștii disimulează banalitatea deși ceea ce se petrece e total aberant. Și de aici rezultă umorul subtil, cel puțin pentru mine.

 Aici este iarăși interesant cum pe sub toate aceste straturi ascunde anumite preocupări față de modul în care familia este văzută într-un mai mare context social. Anume, că nu ești om dacă n-ai copii, că dacă e ceva „defect” la sistemul tău reproductiv (sau la modul în care îl folosești) atunci tu, per total, ești defect. Și aici transmite foarte subtil că e o chestie culturală, moștenită de-a lungul generațiilor: nu întâmplător sunt fix socrii cei care le fac pozele cu falsa sarcină. Pe de o parte, ei își asigură propria lor veridicitate ca bunici, dar pe de altă parte își trăiesc o umbră palidă a idealului. Și apoi evident, ies la terasă să discute planul mai departe și femeile tac mâlc, bărbații fumează și discută foarte categoric (despre, esențial, tâmpenii)... Folosindu-se o farsă, cea a familiei care mimează o sarcină, Albüm scoate la iveală și tot restul ritualurilor idioate atașate nucleului familial și membrilor acestuia.

 

A.M.: Da, ai o împărţire similară şi în a doua parte a filmului, când se întâlnesc cu prietenii lor. Femeile stau în cameră cu bebeluşul şi îl analizează, iar bărbaţii stau în sufragerie bând bere şi vorbind despre nimic. Iar tot contextul e redat destul de bine, fiecare persoană cu care se întâlnesc pare să vorbească despre copii sau subiecte conexe (cum ar fi şcoala – care e mai buna and such). E mişto că până la final îţi lasă destul de clar impresia că toată farsa asta este de fapt un răspuns radical la normele sociale învechite. În ciuda tuturor situaţiilor cvasi-comice prin care ajung să treacă, este destul de clar pe măsură ce avansează filmul că ei chiar sunt speriaţi de ideea că cineva ar putea să afle că nu este copilul lor biologic. Iar modul obiectiv în care povestea este prezentată te obligă să conştientizezi problema şi să o înţelegi nu ca o anecdotă funny, ci ca un caz complet plauzibil.

Mai mult, mi se pare foarte interesant că Mertoğlu foloseşte estetica într-un mod similar cu NCR-ul, ca să te facă să regândeşti modul în care te uiţi la/evaluezi un film. Deşi este încă mai jucăuş în ceea ce priveşte forma, cum ar fi în secvenţa de final la care m-am referit mai devreme sau dublul ei comic în secvenţa din spital când fac poze cu doctorul şi asistenta (care constituie şi trailer-ul), cred că este la mare distanţă de melodrame ca experienţă cinematografică.

Mi-a plăcut mult şi ca parcurs. Secvenţa de început din abator, care prezintă foarte detaşat, aproape clinic, inseminarea unei vaci şi naşterea unui mânz, deşi destul de tendenţioasă, este un punct de plecare foarte bun. Ideea de naştere este complet demistificată şi cred că te încurajează să priveşti filmul mult mai cinic. Iar gândindu-mă la gestul dramatic din final mi se pare că pune toată povestea într-o lumină de mult-zgomot-pentru-nimic. Tu ce părere ai?

 

F.D.: E splendidă secvența de la început. În primul rând pentru că, exact cum spui și tu, dă tonul filmului din punct de vedere al atmosferei și intuiește temele sale principale prin intermediul unei metafore vizuale cumva subtile, parcă ieșită din context la prima vedere, dar foarte obvious în relație cu povestea principală. Țin minte că în timp ce vedeam scena în cinema îmi ziceam „Na iată tati, acesta este cinema!” :)))

Mi se pare că e locul unde Mertoğlu își arată mușchii regizorali (și-n final, e destul de pertinentă alegerea, adică unde s-o faci altundeva decât la începutul filmului, mai ales al unui debut?). Dovedește că dispune de un aparat conceptual, analitic și estetic complex, deși scena în sine este ambiguă. Este filmată în tradiția filmului observațional, cu o distanță clinică, n-avem dialog sau niciun fel de explicație față de ceea ce se petrece sau, mai degrabă, de ce ni se arată aceste lucruri. Plasată apoi în context, mi se pare că permite o multitudine de interpretări: în cheie filozofică (actul reproducerii ca fiind desacralizat prin intermediul științei), metaforică (vitele asemuite oamenilor), chiar socio-politică (reproducerea ca proces industrial).

Așadar, corect, începutul filmului este grausam - dar apoi acțiunea se mută pe coloratul tărâm al vieții de zi cu zi, în care totuși rămâne foarte fermă această noțiune de nimic nu este sacru. Și aici cred că scenele în care protagoniștii apelează la administrația publică subliniază asta cel mai bine. Avem mai multe incidențe ale funcționarului cu față umană, foarte simpatic, care mai înainte de toate stă la taclale, spune povești, emite păreri, dă sfaturi și tot așa, în loc să fie parte a unui proceduri, un simplu liant între stat și cetățean. N-aș spune că regizorul critică fățiș modul în care funcționează statul prin aceste episoade comice, ci mai degrabă aruncă efectiv pe geam orice element care ar putea impune respect sau autoritate. De-aia se și instalează frica în personajele principale relativ târziu, prin intermediul unor întâmplări ale sorții parcă arbitrare și nonsensice: hopa, uite că există totuși un dumnezeu (sau un drac) pe lumea asta, iar impresia că deținem controlul asupra acestei lumi simple și simpatice s-a făcut praf și pulbere, ce vine în loc poate fi doar un sentiment al groazei.