Cum a schimbat Reagan Hollywood-ul (partea I)



Autor: Alexandu Vizitiu

2016-11-06



Se poate spune că odată cu intrarea în funcție a președintelui Ronald Reagan, Statele Unite ale Americii s-a schimbat complet la față. Acest lucru se observă inclusiv în filmele hollywoodiene realizate în anii ’80. Influența lui Reagan asupra Hollywood-ului nu poate fi subestimată și nu se reduce la câteva referințe la cabinetul lui. De fapt, putem observa în aproape fiecare cadru din cele mai faimoase filme ale perioadei influența pe care a avut-o doctrina lui Reagan. Aceste producții au o paletă și o atmosferă foarte diferită față de filmele anilor ’70. Și pentru a ilustra importanța lui Reagan asupra Hollywood-ului optzecist, mă voi folosi de opt filme – patru realizate înainte ca Reagan să devină președinte și patru în timpul mandatelor sale – și nouă secvențe în care vedem cum s-a schimbat filmul american din această perioadă.

 

Înainte de Reagan

Network (Rețeaua, r. Sidney Lumet, 1976) – discursul Mad as hell

Pentru a înțelege ura aprinsă din sufletul colectiv al poporului american la sfârșitul anilor ’70, trebuie să ne uităm doar la cea mai faimoasă secvență din Network. Aici, pe măsură ce obiectivul se apropie din ce în ce mai mult de jurnalistul Howard Beale (Peter Finch), până când chipul lui domină cadrul, suntem martori la o tiradă în care aproape fiecare cuvânt este încărcat cu o furie primară, împărtășită de către toți americanii pentru care ultimii cincisprezece ani – începând cu 1965 (când au început să se întoarcă împotriva războului din Vietnam) și până în 1980 (odată cu intrarea în funcție a președintelui Ronald Reagan) – au fost un iad. În acest discurs, Beale face referință la numeroasele scandaluri politice – dintre care, evident, Watergate este cel mai faimos –, la criza economică – rezultată din costurilor războiului din Vietnam și a Crizelor Petrolului din 1973 și 1979 (în primul caz un număr de țări din Orientul Mijlociu au pedepsit Statele Unite pentru că au susținut Israel mărind prețul barilului de petrol, iar în 1979 din cauza Revoluției din Iran) –, la degradarea mediului – de-a lungul anilor ‘70, lacul Erie era atât de poluat încât a luat foc de mai multe ori – și la creșterea ratei criminalităţii – din cauza crizei economice și a răspândirii heroinei și a cocainei în această perioadă. Practic, în acest discurs scris de marele Paddy Chayefsky, avem un microcosmos al Statelor Unite înainte să apară Ronald Reagan.

 

 

Jaws (Fălci, r. Steven Spielberg, 1975) – Omul de afaceri este inamicul

În secvența de mai jos, șeriful Martin Brody (Roy Scheider) și oceanograful Matt Hooper (Richard Dreyfuss) îl avertizează pe primarul stațiunii Amity Island (jucat de Murray Hamilton) că dacă acesta nu închide plaja, marele rechin alb din titlu va ucide în continuare turiști. Faptul că primarul este mai îngrijorat de impactul financiar pe care îl au atacurile rechinului decât de siguranța turiștilor arată cam care era opinia publicului față de oamenii aflați la putere, nu doar politicienii, ci și oamenii de afaceri (mai ales dacă luăm în calcul că primarul vorbește mai mult ca un afacerist decât un politician).

 

 

Medium Cool (r. Haskell Wexler, 1969) – Lupta pentru drepturi civile

De-a lungul anilor ’60 și în prima jumătate a anilor ’70 s-a demarat lupta pentru drepturi civile purtată de minoritățile americane, cea mai faimoasă fiind cea a populației afro-americane cu Martin Luther King ca lider, dar au fost și altele mai puțin faimoase - de exemplu, a populației LGBT cu Harvey Milk drept lider (sau, cel puțin, ca figură de prim-plan a acestei mișcări) -, toate aducând la lumină nedreptățile la care era supus un segment mare din populația americană. În scena în care jurnalistul John Casselis (Robert Forster) vorbește cu un membru al grupării Panterele Negre, Wexler se folosește de formatul talking heads, desprins din documentar, pentru a imersa privitorul în lumea membrilor defavorizați ai societății.

 

 

The Decline of Western Civilization (r. Penelope Spheeris, 1981)– tinerii pierduți ai anilor ’70

Documentarul lui Penelope Spheeris despre cultura punk a Los Angeles-ului de la sfârșitul anilor ’70 ne arată o armată de copii pierduți, deprimați, nihiliști, care cred cu tărie că generația lor va prinde sfârșitul lumii. Într-o serie de interviuri (denumite light bulb interviews), Spheeris îi pune pe punkiștii tineri sub un bec și îi lasă să descrie lumea din jurul lor la puțin timp înainte ca Reagan să schimbe fața Americii.

 

 

(Continuare spre partea a II-a)