Cronici TIFF - Sălbăticiți - 4 filme cu animale



Autor: Georgiana Mușat

2017-07-03



Cu toate că secțiunea Animals n-a mai fost prezentă la TIFF anul ăsta, am urmărit să fac o mini-selecție de filme în care sunt prezente animalele (nu ca protagoniste neapărat, ci ca motor al narațiunii sau contrapunct al vieților oamenilor). Întâmplător sau nu, toate filmele vorbesc despre animale sălbatice. 

 

Safari (r. Ulrich Seidl, 2016)

Safari

În noul documentar al lui Ulrich Seidl, o mână de burghezi încearcă să facă o mică mizanscenă în jurul unui cadavru de zebră, după ce unul dintre ei tocmai a împușcat-o: îi mută membrele inerte și gelatinoase, îi repoziționează capul, ba chiar își permit și câteva glumițe. După câteva minute, după ce se tot așază pe lângă trofeu, iese și fotografia. 

Practic, vorbim despre câteva grupuri de nemți pasionați de vânătoare, care vin tocmai în Zambia pentru a-și colecta trofeele. Seidl îi surprinde atât în încercările lor de a vâna (cuprinși de fiorul metafizic despre care vorbesc în timp ce ratează), cât și în colibele lor căptușite de capete și piei de animale sălbatice. În vreme ce e limpede că vorbim despre o poziție capitalist-privilegiată a acestor europeni, Seidl ne prezintă și contrapartida grotescă a felului în care animalele sunt jupuite de piele, activitățile mundane ale muncitorilor de culoare, dar și privirea lor neliniștitoare în cameră în timp ce mănâncă cu greutate niște bucăți de oase. 

 

Despre trup și suflet/Teströl és lélekröl (r. Ildyko Enyedi, 2017)

On body and soul

În fiecare noapte, mințile lui Endre și a Mariei, doi angajați ai unui abator local, se întâlnesc în mod miraculos într-un vis idilic, în care sunt căprioară și cerb. Această curiozitate începe să-i apropie pe cei doi, deși se află într-o evidentă nepotrivire fizică, al cărei potențial comic este exploatat permanent: ea este frigidă și introvertită, iar el are un defect fizic care-l împiedică să se apropie prea mult de oameni. Timiditatea excesivă care patronează în relația lor, întâlnirile candide și adolescentine de la cantina abatorului contrastează cu fizicalitatea și pregnanța abatorului în sine. Prin asta, Enyedi ne arată în mod explicit felul în care animalele sunt tranșate, sângele care se prelinge din trupurile lor inerte. Această brutalitate elevează și mai mult spiritele nevinovate ale protagoniștilor, care par să experimenteze îndrăgostirea pentru prima oară. În acest sens, Enyedi își permite portretizarea unor situații la limită care să manipuleze emoțional (cum ar fi faptul că Maria merge la un psiholog pentru copii sau faptul că familia lui Endre îl ia pe sus imediat), pentru că Despre trup și suflet cere aproape exclusiv empatie și înțelegere din partea spectatorului său. 

 

Zeus (r. Miguel Calderon, 2016)

Zeus

Pasărea din Zeus, șoimul eponim, e mediana relației de dependență dintre Joel, un tip țâfnos și singuratic și mama sa, Luisa. Folosind vânătoarea cu șoimi pentru a avea un motiv real să iasă din casă, Joel este pur și simplu sufocat de imaginea Luisei, pe care visează frecvent că o atacă cu animalul său de companie. Toată această tensiune începe să ia cu totul alte forme când, Joel, începând să se întâlnească cu o fată, nu mai dă pe acasă și-și lasă șoimul flămând, iar Luisa îl eliberează din greșeală. Sigur că lipsa subtilităților cu care Calderon conturează aceste probleme (paralela inevitabilă între cușca lui Zeus și supunerea lui Joel), precum și a schematizării acestei lumi (mama e lipsită de empatie, metodică și rece, are o relație ascunsă cu vecinul Ernesto, iar Joel e absolut ignorant cu privire la aceste evenimente, deși are un acut spirit de observație) sunt evidente, însă, estetic vorbind, Zeus are momente impresionante, mai ales în părțile sale onirico-fantastice. 

 

Animale/Tiere (r. Greg Zglinski, 2017)

Animals

După ce lovesc o oaie cu decapotabila lor, Anna și Nick intră într-un soi de buclă temporală în care încearcă să-și salveze relația disfuncțională, dar se lovesc permanent de niște glitch-uri logice: ajunși la o cabană izolată în munți, pierd curând atât noțiunea timpului, cât și a spațiului. Zglinski nu încearcă să execute cu măiestrie un puzzle cu răsturnări de situație, ci efectiv să vizualizeze într-o manieră inedită diversele conexiuni care se stabilesc între mințile personajelor, care par să fie unite printr-un fir roșu: sunt vizitate de aceeași pisică-demiurg și chiar se confundă una pe cealaltă. Mecanismele la care apelează sunt poate în aceeași grilă à la Charlie Kaufman care pare să bântuie cinemaul elvețian al ultimilor ani: Aloys (r. Tobias Nolle, 2016) vorbea despre un bărbat care încearcă să se vindece după moartea tatălui său prin refugierea într-o lume imaginară, în care intră treptat. La Zglinski, această sinteză între realitate și proiecțiile interioare ale personajelor este insesizabilă, ba chiar capătă de multe ori dimensiuni comice supranaturale: o ușă care nu poate fi deschisă, pentru că de fiecare dată când mânerul este atins începe să se audă soneria, păsări suicidale sau animale care vorbesc foarte firesc în germană.