Cronici TIFF - Povestea iubirii - Adaptări pentru mainstream



Autor: Flavia Dima

2017-06-21



Există nenumărate moduri în care o adaptare filmică poate fi cuantificată în relație cu textul său originar. Pe de o parte, există cazurile în care filmul poate ajunge să eclipseze aproape total materialul-sursă, dar pe de altă parte, de foarte multe ori există cazuri în care un film nu reușește să întâlnească așteptările impuse de către carte. În alte cazuri, cele două opere reușesc să coexiste armonios, dar poate cele mai interesante sunt cele în care textul original și adaptarea au se bucură de un succes amplu, deși seamănă doar vag, sau exprimă mesaje distincte. Vrând-nevrând, orice nouă adaptare trebuie să se încadreze în aceste categorii de exemple care s-au format de-a lungul timpului - chiar dacă anumite dintre acestea vin cu o încărcătură valorică destul de negativă la pachet. Cazul în care se înscrie Povestea iubirii (r. Radu Mihăileanu) se poate să fie, totuși, unul mai nuanțat decât al categoriilor enunțate mai sus și are șansa de a le îmbina, sau sfida.

Cartea care stă la baza filmului - The History of Love al autoarei Nicole Krauss - este un bestseller care a reușit să încânte atât publicul larg, cât și cel specializat. Desigur, postmodernismul literar este uneori spectaculos în pagină - mai ales dacă pagina este folosită ca un mediu în sine, textul fiind nu doar un vehicul al expresiei verbală, ci și al celei vizuale. Un text semnat de Chris Conway subliniază faptul că, în The History of Love, Krauss manipulează în mod conștient paratextul și discută mai pe larg noțiuni precum limbajul, scrisul, comunicarea și însemnătatea cuvintelor, sau rolul fotografiei în viața personală. Din păcate pentru adaptarea de față, aceste nuanțe sunt pierdute, Mihăileanu alegând o formulă mai degrabă cuminte în detrimentul uneia experimentale, sau care să fie cel puțin conștientă față de mediul artistic utilizat. Această cumințenie pare să se reflecte și în traducerea titlului: romanul (publicat în traducere la editura Humanitas în 2007) a apărut sub titlul Istoria iubirii, filmul lui Mihăileanu ca Povestea iubirii. Desigur, se poate argumenta că history este un termen polisemantic, dar schimbarea de la istoria la povestea pare să indice o trecere de la o notă universală la ceva mai particular.

Pe de altă parte, romanele post-moderne cu secțiuni scrise din perspectivele unor personaje diferite se pretează chiar extrem de ușor unei adaptări în film: a folosi storyline-urile multiple, interșanjabile ale unor personajelor cu ajutorul montajului, este ceva obișnuit în filmul de ficțiune, mai ales în dramele de personaj sau în serialele de televiziune. Acțiunea filmului are și genul de hook care să prindă un public mai mare: în New York-ul anilor 2000, bătrânul scriitor Leo Gursky, un refugiat evreu din timpul celui de-al doilea Război Mondial, zace uitat. El crede că marea lui capodoperă, intitulată „Istoria iubirii” și inspirată din iubirea lui față de o fată pe nume Alma Memreminski, a fost pierdută pentru totdeauna. Ei bine, nu chiar: cartea a fost publicată sub numele lui Zvi Litvinoff în Brazilia, unde a fost găsită de aventurierul David Singer, care o dăruiește viitoarei sale soții, Charlotte - iar fiica lor primește numele eroinei din roman. Atât tatăl Almei S., cât și Alma M. au murit - în ciuda diferențelor de vârstă, ambii protagoniști trăiesc sub imperiul absenței lor, evadând în activități artistice sau pe tărâmul imaginației. Când Charlotte primește un comision imens pentru a traduce cartea în engleză de la un milionar necunoscut, calea Almei S. va ajunge să se intersecteze din ce în ce mai mult cu cea a lui Leo. Abordarea lui Mihăileanu este una narativă - spectatorul ideal stă cu sufletul la gură să vadă rezolvarea conflictelor, este surprins de întorsăturile de situație. Pentru Krauss, însă, evenimentele stau în plan secund: accesul la gândurile intime ale protagoniștilor se află în centrul întregului efort, cititorul este invitat să reflecteze împreună cu aceștia.

 

 

Afectează această simplificare însă demersul lui Mihăileanu? Poate doar în fața publicului cinefil, a oamenilor de litere sau a fanilor înrăiți al cărții, deși nici asta nu pare a fi o certitudine absolută. În timp ce multe voci autohtone deplâng lipsa (aproape desăvârșită) a filmului românesc „de public”, Mihăileanu apelează cu iscusință la o poveste care gâdilă sensibilitățile mainstream: povestea Holocaustului și a supraviețuitorilor săi, noțiuni despre condiția scriitorului, meditații asupra îmbătrânirii și a tinereții și, evident, tema iubirii - aici, surprinsă în mai multe ipostaze, la mai multe vârste. Sună cunoscut? Existența unor filme aproximativ similare, la rândul lor adaptări, care folosesc perspective multiple și care utilizează frecvent flash-back-urile, precum The English Patient (r. Anthony Minghella, 1996) sau A Very Long Engagement (r. Jean-Pierre Jeunet, 2004) arată spre rețeta perfectă a unui film care are succes la box office - iar din mărcile stilistice folosite aici, se observă că Povestea iubirii ar tinde spre un succes similar. A spune că este un film românesc, însă, e eronat. Este, mai degrabă, orice în afară de un film românesc. Dialogurile sunt în engleză (deși pe alocuri se mai strecoară niște germană sau idiș) iar povestea nu are nicio legătură directă cu spațiul autohton. În ansamblul lui, nu seamănă aproape deloc cu vreuna din producțiile românești de succes din ultimii ani. Poate doar un pic de tot cu Closer to the Moon - dar aici trebuie reamintit că filmul lui Caranfil a avut un buget de 5 milioane de dolari și venituri la box-office de cca. 5 000 $, un fapt care probabil nu se va repeta în acest caz. Povestea iubirii a avut deja 4500 de spectatori de la premiera sa mondială, asta doar în cadrul TIFF, iar distribuitoriii europeni ai filmului îi vor asigura cu siguranță un număr mare de spectatori.

Astfel, demersul lui Mihăileanu, bazat pe renunțarea la anumite nuanțe ale textului original în favoarea unei abordări regizorale convenționale, este unul cât se poate de legitim, într-o logică business-oriented care capitalizează asupra unui public cât mai extins și divers. În timp ce are o notă relativ diferită față de original datorită simplificării operate pe romanul Nicolei Krauss, Povestea iubirii face acest lucru într-un fel în care povestea devine accesibilă unui public nou, amator de povești de dragoste, care este foarte probabil să nu fie același cu cel al cărții. De fapt, cred că spectatorul ideal al acestui film nici nu trebuie să fi auzit de roman.