Cronici TIFF - Jeannette - La periferia sacrului



Autor: Georgiana Mușat

2017-06-18



Înscris cu această ocazie în tradiția cineaștilor (francezi sau nu) care abordează viața controversatei Ioana D’Arc (care în urma unor epifanii decide să se alăture soldaților francezi în lupta împotriva englezilor), Dumont e interesat însă de un anumit capitol al maturizării sale, copilăria plină de îndoieli și formarea sa revoluționară. Poate că singurul regizor care recreează parțial acest episod a fost Georges Méliès, printr-o exotică și scurtă prezentare (Jeanne D’Arc, 1900); pe lângă el, abordările lui Dreyer (The Passion of Jeanne d’Arc, 1928) și a lui Bresson (Le proces de Jeanne d’Arc, 1962) tratau exclusiv procesul chinuitor și delirant prin care trece Ioana d’Arc, înainte ca aceasta să fie condamnată și arsă pe rug. Dumont pare să fie mai apropiat în demersul său de Méliès, care încercase să vorbească despre D’Arc în termeni aproape comici (colorizarea forțată și supraimpresiunile par să aducă mai curând cu o animație stop motion cu spiriduși decât cu un film serios). Bazat pe poemele lui Charles Péguy consacrate Ioanei D’Arc din 1897, respectiv 1910, filmul lui Bruno Dumont este un coming-of-age muzical complet extravagant.

 Plasând-o pe un deal îndepărtat de tumultul civilizației (care pare reciclarea peisajului nisipos din Ma Loute, 2016, în care odinioară inspectorii alunecau în voie încercând să-și rezolve cazurile misterioase), într-un auto-exil, păzindu-și oile și discutând cu oameni care apar din senin să o anunțe de starea războiului franco-englez, Jeannette primește din start un statut de figură hristică retrasă din procesul creației; veștile despre război ajung la ea cu întârziere, rugăciunile ei se relativizează în funcție de ele, la fel și îndoielile și răzvrătirile ei minore. Practic, ceea ce urmărește Dumont nu este să redea pioșenia din chipurile epifanice ale neprofesioniștilor săi, ci să-i umanizeze pe cât posibil: protagonista, jucată de o fabuloasă novice, e lăsată să cânte în voie, fără lip sync (un procedeu deja arhaic, dacă ne gândim la musical-ul contemporan) și e prinsă deseori off-key, în încercările sale de a-și drege vocea neantrenată, microfonul înregistrându-i în mod genuin bătăile alerte ale inimii, în timp ce privește în obiectiv. Poate că această structură n-ar fi alungat prea mulți oameni din sală (de oripilare sau de plictiseală) dacă Dumont n-ar fi plusat cu introducerea unor coregrafii la limita improvizației, bazate pe niște inflexiuni preluate mai curând din mișcări pogo decât din vreun tip de balet grațios, precum și a muzicii experimentale a lui Igorrr, un compozitor francez care trece cu ușurință de la baroc la death metal. Tranziția de la grația rugăciunilor inocente ale fetiței la închinarea prin headbanging este bruscă, neprevăzută, dar poate nu cu totul surprinzătoare, pentru că are ecou evident în felul în care Bruno Dumont discută în general temele religioase - imbecilitatea religioasă a sătenilor din P’tit Quinquin (2014), Ma Loute, toate incursiunile divine la care personajele asistă fără reacție. E un univers în care manifestările divine nu sunt înțelese ca atare sau nici măcar nu sunt sesizate, iar ele se petrec de obicei unor indivizi care se scaldă în obiceiuri profane.

 

Din punctul de vedere al mizanscenei, filmul e marcat de un soi de imobilism teatral à la Straub & Huillet: personajele stau preponderent la cameră, privind înspre cameră și jucând pentru cameră, executând un spectacol. Nu e limpede dacă aceste acte muzicale sunt pentru spectator sau pentru divinitate; asta pentru că de multe ori, camera se mișcă și nu face focus-ul neapărat pe personaje; se întâmplă ca ea să privească de sus, dintr-un punct de stație care pare cel puțin un nor plutitor. Faptul că Dumont le pune în gură unor fetițe multe cuvinte pompoase pe care încă nu le înțeleg (poemele lui Péguy nu erau tocmai facile) face ca filmul să primească și mai multă distanțare față de spectator. E limpede că rostirea frazelor amabicate cât mai corect a fost principala grijă a actorilor săi și asta nu pare să-l deranjeze deloc, pentru că așa a putut să primească mostre de adevăr neprogramat pe care le tot vânează, distribuind neprofesioniști și filmându-i în cadre lungi. În Jeannette, e remarcabil felul în care Dumont reușește să capteze schimbarea de lumină naturală și felul în care mediul intervine în felul său în cadru (un behăit spontan al unei oi poate fi confundat cu un răspuns al lui Dumnezeu, de pildă).

Nici personajele nu sunt schițate clasic (o măicuță vine la pachet cu dublura sa, cu care execută coregrafii în tandem, însă fiecare vorbește pe rând, fetița care merge în patru labe, precum și un personaj îmbrăcat în niște haine care-i vin ridicol, vărul rapper al lui Jeannette). Comicul care reiese din aceste alăturări oximoronice face parte din aceeași zonă de gag pe care o tot explorează Dumont de la P'tit Quinquin încoace - abandonând orice pericol al ridicolului, se află pe un teren al dezinhibării totale, în care singur își stabilește limitele și singur reușește să și le încalce. Cu toate acestea, poate că marotele lui Dumont își găsesc aici numeroase justificări și sensuri pe care Ma Loute le pierduse sau nu le exploatase suficient, căzând din păcate în patima unor platitudini. Jeannette cu siguranță n-o să facă mulți purici în cinematografele de la noi (și pe bună dreptate, cine și-ar dori să vadă la mall 2 ore de headbanging cu măicuțe), dar este cu siguranță cel mai curajos film văzut la TIFF anul ăsta (și poate cea mai interesantă abordare a lui Dumont din ultimii ani).