Cronici NexT - Raw - Body horror feminist



Autor: Georgiana Mușat

2017-06-22



Raw (cu titlul original Grave) este debutul în lungmetraj al Juliei Ducournau, o cineastă influențată de mai multe zone ale cinemaului, atât contemporane, cât și care țin de partea timpurie a filmului, (referințe la Eadweard Muybridge și calul galopând în mișcare, de pildă). Cert este că deși debutul său a fost considerat șocant (prin menționarea perpetuă a unei trivia conform căreia trei spectatori au leșinat la premiera sa de la Toronto), Ducournau se ancorează într-un horror francez al cărui peisaj e dominat de decenii de un cinema al corpului (de la Georges Franju la Gaspar Noé și Lucile Hadzihalilovic și/sau New French Extremity), care e specializat în dozele de șoc care sunt administrate spectatorului. În acest sens, atribuirea unei etichete de film-șoc unui film ca Raw poate să inducă ușor în eroare, pentru că filmul lui Ducournau este un coming-of-age aproape candid, în care obiectivul regizoarei este să detabuizeze mai multe teme sociale actuale într-o manieră feministă.

Justine (Garance Marillier) e o tânără timidă și vegetariană (care provine dintr-o familie profund dedicată veganismului) proaspăt intrată la o școală veterinară cu practici tribale; nu numai că seniorii se ocupă cu terorizarea bobocilor, dar până și profesorii au un comportament extrem, fiind agresivi cu premianții și mai protectivi cu școlarii mediocri. Practic, aceste ritualuri variază între statul în patru labe, stropirea cu sânge și mâncarea rinichiului crud de iepure. Această ultimă fărâmă primitivă începe să o schimbe pe Justine, pentru că este momentul în care află că sora sa, Alexia (Ella Rumpf), deja o senioară și în grupul celor badass a renunțat nu numai la vegetarianism, dar și la o presupusă inocență.

 

 

Cea din urmă o obligă pe sora sa mai mică să înghită rinichiul crud și să treacă o ultimă etapă a inițierii. Această inițiere (și întreg show-off-ul din spatele său) are ceva din toate reprezentările schematice ale canibalilor din filme și cărți (ca niște vrăjitori care mănâncă tot felul de combinații de organe animaliere și apoi capătă puteri nebănuite), pentru că asta este ceea ce se întâmplă și cu Justine. Trupul ei începe să se transforme treptat: pielea i se scuamează (la fel ca și în Junior, 2011, scurtmetrajul precedent al regizoarei, care are aceeași actriță în rolul principal) și are pofte de carne foarte greu de stăpânit; în tot acest univers care odinioară abunda de dorința de a arăta anduranță fizică, Justine ar fi trebuit să fie o regină. Cu toate astea, felul în care ajunge să fie privită spune multe despre cât de departe mergeau de fapt aceste grupuri. Altfel, e destul de facil-schematic realizat parcursul protagonistei; chit că vorbește într-o manieră foarte stilizată despre teribilismul (discutabil și el) unei generații, în care fetițele (scufundate în vopsea albastră), sunt încuiate într-o cameră cu băieții (scufundați în galben) și sunt lăsate să iasă abia atunci când se fac verzi, exotismul unor asemenea abordări nu compensează marea problemă a faptului că Justine e construită ca tânăra etern-timidă și virgină care ajunge să-și depășească limitele.

Ducournau vorbește deseori în interviuri despre faptul că se folosește de influențele body horror-ului lui Cronenberg pentru a face o analiză/pledoarie feministă asupra lumii. În acest fel, e interesată de formele trupului feminin în procesul său de tranziție și faptul că inconsecvența sa poate deveni înspăimântătoare. În acest sens, poate că singurul lucru care nu i se poate reproșa regizoarei este reprezentarea micro-grupurilor feminine. Deși eterogene și mai mereu în ceată cu băieții, întâlnirile scurte dintre fete oferă suficiente indicii asupra unei complicități feminine (într-un univers care, din nou, vrea să împrumute practici macho-tribale), de exemplu episodul în care o colegă de clasă îi explică protagonistei cum poate să vomite mai ușor (și e limpede că vorbim despre niște probleme cu bulimia). Plus de asta, după cum punctează și Mary Angela Rowe în articolul său intitulat Julia Ducournau’s Raw Is A New Kind of Female Body Horror din Seventh Row, predatorii sunt exclusiv feminini, iar prada e reprezentată de populația masculină, ceea ce ar trebui să ne ducă cu gândul la faptul că filmul e și o ironie asupra felului în care bărbații privesc în general sexualitatea feminină ca o nebuloasă, în care sângele menstrual este macabru, iar părul pubian un mit spulberat de orice film pornografic american. Iar Raw e plin de astfel de momente mixte, în care pe de o parte spectatorul poate să ia situația lightly și să se amuze detașat sau să aibă reacții cât se poate de viscerale.