Cronici NexT - Focus: Grecia



Autor: Alex Vizitiu

2017-07-05



Ca în fiecare an, cea mai recentă ediție a festivalului internațional de film NexT a rezervat o proiecție specială unor talente tinere și scurtmetrajelor lor dintr-o țară. În 2016, focusul a fost pus pe cinemaul nordic. În 2017, NexT pune accentul pe cinemaul modern al Greciei, o țară care nu a dus lipsă niciodată de mari autori (de la Michael Cacoyannis, la Costa-Gavras, Theodoros Angelopoulos sau Yorgos Lanthimos), iar din scurtmetrajele selecționate vedem o generație promițătoare, ambițioasă, cu multe de spus despre țara lor aflată într-o criză care pare să nu se mai termine.

Prosefhi: Greek School Prayer

Prosefhi: Greek School Prayer (r. Thanasis Neofotistos)

Filmul lui Thanasis Neofotistos urmărește relația dintre Dimitri (Christos Karavevas) – tipul de adolescent timid și introvertit, cu ochi triști ce sugerează o melancolie infinită – și Vassili (Stelios Karambinas), un bătăuș (tipologia jock-ului) care a făcut din Dimitri ținta lui preferată și care totodată devine obiectul dorinței acestuia. Tema principală a filmului – descoperirea identității sexuale în timpul adolescenţei – se găsește în multe alte producții. Câteodată abordarea temei este nuanțată și sinceră – spre exemplu, în capodopera lui Todd Solondz Welcome to the Dollhouse (Sfârșitul inocenței, 1995) sau Moonlight (Lumina lunii, r. Barry Jenkins, 2016) –, câteodată filmul are intenții (de reprezentare) bune, dar o execuție șubredă – Election (Candidata, r. Alexander Payne) sau But I'm a Cheerleader (Sunt o majoretă, r. Jamie Babit, 1997). În cazul lui Prosefhi, putem spune că face parte din prima categorie, investigând lumea liceului și exemplificând de ce acest decor este extrem de popular pentru aceste povești. Până la urmă, liceul este o instituție severă, conservatoare, (aproape) tribală, iar orice persoană etichetată drept diferită este marginalizată – chiar dacă Grecia este una dintre țările europene care și-au îndreptat politica față de comunitatea LGBTQ și a devenit din ce în ce mai tolerantă, liceul rămâne un univers destul de dur și intolerant.

Stilistic Neofotistosse folosește de o stilistică impresionistă, aproape senzuală – multe prim-planuri, momente onirice și un ecleraj cald – ce amintește de Moonlight (și prin extensie In the Mood for Love / O iubire imposibilă, r. Wong Kar-wai, 2000). De fapt, pentru că Prosefhi este atât de similar cu filmul lui Jenkins (sau vice-versa, din moment ce Prosefhi a apărut primul), poate fi categorisit ca un Moonlight grecesc (cel puțin, cu al doilea segment al filmului american). Dar asta ar fi o etichetă superficială și reductivă. Poate că Prosefhi pare similar cu Moonlight, dar cele două filme funcționează într-un fel în tandem, ca două povești sincere – una concentrându-se mai mult pe mariginalizarea economică și rasială (Moonlight), iar cealaltă pe dogmatismul religios (Prosefhi) – despre oameni marginalizați într-o instituție rigidă.

Sandy Beach

Sandy Beach (r. Thanos Papastergiou)

Protagoniștii filmului lui Papastergiou sunt un bătrân ce suferă de o boală locomotorie și fiica sa, obligată să împace responsabilitatea ei de a avea grijă de tatăl ei și dorința ei de a se bucura de o zi pe plajă. Sandy Beach este o poveste intimă desfășurată pe un decor cu adevărat impresionant, pe plajele superbe și seducătoare ale Greciei, filmată în cadre de ansamblu compuse cu mare grijă pentru un mare impact estetic de către regizor și de către directorul de imagine Christos Karamanis. Spusă aproape fără dialog, povestea este defintită de ambiguitate – la început nu suntem siguri care este relația dintre cei doi protagoniști, nu ni se oferă foarte multe informații despre boala de care suferă tatăl  – și creează o atmosferă feerică și (până la urmă) tragică.

Archipelagos, Naked Granites

Archipelagos, naked granites (r. Daphné Hérétakis)și Hiwa (r. Jacqueline Lentzou)

Am grupat aceste două filme pentru că au în centru același oraș, adică Atena, ambele funcționând într-un fel ca o monografie a sufletului acestui oraș antic, unde monumentele ce aparțin antichității, leagănul civilizației occidentale (cu toate lucrurile bune și proaste pe care le-a adus), se află în declin.

Filmul eseu regizat de Daphné Hérétakis se confruntă direct cu criza economică ce a distrus Grecia, iar un subtitlu potrivit ar fi Prin cenușa imperiului. Narat din off de către regizoare, urmărim un an (între 2013 și 2014) din viața cetățenilor orașului Atena în plină recesiune. Filmul alternează între secvențe observaționale cu străzile și monumentele orașului și interviuri intime cu tinerii orașului – cu toții până în treizeci de ani, mânați de sentimente și impulsuri contradictorii (ei sunt totodată cinici și optimiști în fața unui dezastru economic, totodată furioși și amorțiți). Structura este puternic îndatorată operei lui Chris Marker – poate cel mai faimos regizor-eseist. Astfel, filmul creează un contrast între monumental și intim, între politic și personal, între istoria bogată a orașului – cu ruinile sale faimoase – și sentimentele de angoasă și debusolare ale tinerilor acestui oraș.

Hiwa

Hiwa, ca filmul lui Hérétakis, este plasat tot în Atena, concentrat pe o familie de imigranți, cu o stilistică onirică languroasă, aproape senzuală de fapt, filmul este tentativa regizoarei Jacqueline Lentzou de a recreea visul unui imigrant filipinez). Spre deosebire de filmul lui Hérétakis, care pune accentul pe tineri din clasa mijlocie, Hiwa pune accentul pe lumea cu adevărat marginalizată.

Ambele filme ne oferă colaje puternice, unde orașul răvășit și starea de șoc a cetățenilor creează o atmosferă de film horror, în care nu ești sigur dacă ești treaz sau într-un coșmar.

The Prime Minister

The Prime Minister (r. Stefanos Chachamidis)

Probabil cel mai dinamic și amuzant din filmele incluse în selecție, The Prime Minister este un film animat construit în jurul cântecului rembetiko Markos prothypourgós (Markos prim-ministrul), despre criza politică din 1936 – când au murit șase prim-miniștrii.

Animația este inspirată de artistul Stamatis Lazarou – stilul acestuia amintește de munca lui Terry Gilliam pentru Monthy Pyton, cu trupuri puternic caricaturizate și situații aproape suprarealiste. Filmul este plasat la o băută, între oamenii care își duceau existența cu greu, de pe o zi pe alta în anii de tranziție (când Grecia abia scăpase de sub stăpânirea otomană), din cauza incompetenței celor care i-au condus (mai mult sau mai puțin, ca starea actuală a țării). În același timp, regizorul găsește micile plăceri și farmecul acestei lumi cu melodii săltărețe, dans și ceva alcool.