Cronici NexT - Arthouse Shorts



Autor: Georgiana Mușat

2017-07-04



Fără vreo unitate tematică (poate doar revoluționarea unor forme estetice), scurtmetrajele Arthouse de la NexT sunt regizate de veterani ai peisajului arthouse mondial și nu mai au nevoie de alte introduceri: Zhangke își continuă traseul dramediilor sociale, Weerasethakul regizează un scurtmetraj cvasi-autobiografic despre un nor plutitor, Bertrand Bonello face un experiment postmodern puternic, pe când doi copii teribili ai cinemaului, Gabriel Abrantes și Ben Rivers, colaborează la un SF utopic despre relația omului modern cu rădăcinile sale ancestrale. 

 

The Hunchback/Cocoșatul (r. Gabriel Abrantes, Ben Rivers, 2016)

The Hunchback

O corporație dintr-o societate utopică își obligă angajații să participe la un teambuilding modern: pentru o perioadă determinată de timp, se transformă în oameni medievali și trebuie să trăiască astfel, deprinzând vocabularul și obiceiurile locale. Timmy primește rolul unui cocoșat hidos, care moare de foame și are o singură replică. Problema intervine atunci când colegii săi își iau prea mult rolul în serios și ajung să-l ucidă pe rând, fiecare în felul său. Structura scurtmetrajului ia forma unor false testimoniale ale angajaților, supuși la întrebări de către angajatorul lor hologramă. Numai că ordinea testimonialelor este ușor aleatorie, făcând ca voice over-ul să nu urmărească aproape niciodată imaginea. Scurtmetrajul e marcat atât de cinismul lui Ben Rivers (care cu un an înainte făcuse The Sky Trembles and the Earth is Afraid and the Two Eyes Are Not Brothers, despre călătoria auto-distructivă a unui regizor în deșerturile Marocului), cât și de vizionarismul lui Gabriel Abrantes (A Brief History of Princess X, 2016, un scurtmetraj dement despre o sculptură a lui Brâncuși).

 

The Hedonists/Hedoniștii (r. Jia Zhangke)

The Hedonists

După ce sunt concediați de la mina unde obișnuiau să lucreze, muncitorii fac mai mult haz de necaz: beau la cârciuma din sat, glumesc și încearcă să se angajeze prin mai multe locuri, sfârșind prin a fi nevoiți să se lupte unul împotriva celuilalt la interviul de angajare ca bodyguarzi ai unui magnat (care e Jia Zhangke însuși, fumând un trabuc cu extravaganța unui gangster american), în timp ce camera se înalță de pe o dronă pe Dunărea Albastră a lui Strauss. Toată această supra-temă a incertitudinii economice prin care trece China mai fusese exploatată și în lungmetrajul anterior al lui Zhangke, Mountains May Depart (tot la o mină, paradoxal) și pare cantonat într-un peisaj de dramă socială realistă cu elemente de umor și auto-ironie. Hedoniștii se termină într-o notă contrastantă: angajați să facă reconstituiri istorice, muncitorii se răzvrătesc pentru că vestimentația lor colorată nu făcea parte din epoca potrivită. 

 

Vapour/Abur (r. Apichatpong Weerasethakul)

Vapour

„În Iunie, satul este invadat de țânțarii care ies din mlaștini. Autoritățile locale împrăștie cu un insecticid puternic, care omoară toate insectele și vietățile pe care le întâlnește, transformându-se într-un imens nor plutitor. Norul atinge acoperișurile caselor, paturile oamenilor, scaunele lor, iarba și trupurile lor, ca și cum s-ar cufunda într-un vis.” Cam așa sună statement-ul lui Apichatpong despre Abur, pe care îl filmează în satul său natal, Toongha, din districtul Mae Ram, care are probleme de câteva decenii cu adjudecarea titlurilor de proprietate cu guvernul. Incertitudinea sa politică, precum și izolarea sa se reflectă în această atmosferă soporifică, în care niște copii se joacă fotbal cu o minge imaginară, oamenii sunt prelungirile măștilor lor de gaze și violența poate fi declanșată oricând. 

 

Sarah Winchester, Phantom Opera/ Sarah Winchester, Opera fantomă (r. Bertrand Bonello)

Sarah Winchester, Phantom Opera

Departe de a-i face portretul misterioasei figuri istorice Sarah Winchester (1840-1922), Bertrand Bonello preferă o instalație de balet modern, un one-woman show în Opera Bastille, în care trupul dansatoarei Marie-Agnès Gillot își întinde ligamentele și fâșiile vizibile de mușchi cu o grație aproape ireală. În paralel, urmărim frânturi de text, suprapuse pe imagini de Antoine Barraud și pe muzica gravă și alienantă a orchestrei de la Opera Garnier. Odată cu moartea fiicei și a soțului, Sarah se refugiază în ședințe de spiritism cu un medium. Spiritele curând îi dictează să construiască un lăcaș care să adăpostească sufletele morților. Lăcașul ia forma unui domeniu imens (o formă de Xanadu gol pe dinăuntru), în care femeia locuiește zeci de ani singură. Bonello vizualizează această locuință ca un spațiu industrial contemporan suprapus pe mai multe etaje, unde o fetiță se plimbă în picioarele goale.