Cronică MUBI - It's Such a Beautiful Day



Autor: Cristian Drăgan

2016-08-08



It’s Such a Beautiful Day e centrat pe Bill, un contur uman, un stick figure, desenat în grabă (corpul – un oval, membrele – simple linii frânte, și capul – un cerc întrerupt de un dreptunghi desigur, pălăria sa). Afecțiunea de care suferă acesta nu este menționată explicit pe parcursul filmului. Știm numai că acesta găsește lumea înconjurătoare extrem de bizară și, în ciuda eforturilor pe care le depune constant pentru a-i găsi un sens, lui Bill îi este parcă interzisă orice conciliere cu aceasta. Don Hertzfeldt trimite către această discordanță prin însăși organizarea elementelor vizuale. Figurile minimalist desenate sunt juxtapuse sau intercalate cu fotografii și imagini în mișcare într-o manieră care trimite către modalitatea fragmentară și fracturată cu care Bill percepe realitatea. De regulă, ecranul apare împărțit în zone de lumină mărginite de întuneric. Fiecărei zone îi corespund imagini diferite, câteodată lăsate dinadins să ruleze „în buclă”, ce face din parcurgerea lor o experiență profund subiectivă.

Urmărim, deci, un discurs care abundă în simultaneități organizate împrejurul câtorva „insule” de semnificație. Imagini ale copilăriei lui Bill revin de multe ori pe parcursul filmului. Ne este prezentată o scurtă istorie a familiei sale, fiecare membru fiind afectat într-un fel sau altul de o anumită instabilitate psihică. La un moment dat, Bill chiar descoperă în casa mamei sale o scrisoare medicală prin care i se recomandă acesteia să nu aibă niciodată copii. Luat ca atare, destinul lui Bill este unul absurd. Narațiunea susține acest lucru încă de la primele anecdote: „Bill se trezește într-o dimineață extrem de obosit și nu înțelege de ce este obosit fiindcă tocmai s-a trezit. Apoi mănâncă o cutie întreagă de biscuiți în fața televizorului, fără ca acesta să fie pornit.” Multe episoade fiind aparent banale și uitabile, se poate vorbi despre tragedie numai în momentul în care destinul personajului îi este fixat și transpus în limbaj.

Acțiunile, dar mai ales gândurile sale, sunt narate monoton amintind de acele studii de caz din începuturile psihoterapiei. Un exemplu elocvent ar fi chiar prima secvență: „În drum spre stația de autobuz, Bill vede pe cineva venind înspre el, îl recunoaște, dar nu-și poate aminti numele lui. Începe să se gândească la eventuale subiecte de conversație, pentru când vor fi destul de aproape unul de altul și se vor saluta. Privirile li se întâlnesc, dar ambii rămân nesiguri încă de intențiile celuilalt. [...] Trecând unul pe lângă altul, își întorc numai puțin privirile peste umăr pentru ca mai apoi ambii să-și continuie drumul, amândoi siguri acum de faptul că niciunul dintre ei nu a avut vreodată intenția să se oprească. Ei nu s-au mai văzut niciodată de atunci. Și până în ziua următoare ambii au și uitat că s-au întâlnit.” Situația e stranie pentru că, deși amândoi s-au recunoscut, niciunul dintre ei nu a făcut vreun efort să-și arate disponibilitatea de comuicare. Care să fie cauza acestei afazii? Filmul urmărețe patologia lui Bill, nu însă și pe aceea a cunoscutului său.

Reprezentând totul prin cea mai simplă conturare posibilă, lui Hertzfeldt îi reușește un lucru extrem de interesant: posibilitatea de a reprezenta nefamiliarul, unheimlich-ul. Filmul vizualizează atât lumea așa cum o percepe Bill, cât și acele părți pe care el nu reușește să le înțeleagă, sugerând de fiecare dată blocajele din mintea lui prin vocea naratorului. Vedem acest lucru când i se cere lui Bill să identifice o serie de imagini înfățișând lucruri obișnuite: o umbrelă, o vază, o pereche de bocanci, etc. În locul acelora pe care aflăm că nu reușește să le recunoască vedem contururi ciudate, din a căror formă nu transpare identitatea. Sunt conturate obiecte complet străine, nefamiliare, le vedem exact cum le percepe Bill.

 

 

Pe măsură ce starea sa se agravează, discursul filmului pare a se dezintegra în mod progresiv. Bill învață de-abia la final să privească cu adevărat lumea în care se află, în momentul în care își pierde orice noțiune asupra timpului. Acesta trece de la a trăi într-un trecut fragmentar la a trăi toate posibilitățile prezentului. Se ajunge până într-un punct în care Hertzfeldt decide să folosească numai imagini ale lumii reale peste care îl desenează pe Bill. Ceea ce rezultă e un colaj ciudat: Bill pare desprins total din existența lui monocromă și bidimensională. El devine un artefact bizar, nelalocul lui oriunde s-ar afla. Unic și irepetabil asemeni oricărei forme a existenței.

Hertzfeldt face parte din categoria acelor artiști prin a căror opere trebuie „pășit cu grijă”. Acesta preferă să lucreze de unul singur, adesea dezvoltând câte un proiect ani de zile. It’s Such a Beautiful Day e de fapt punerea cap la cap a unei serii de trei scurtmetraje (Everything Will Be OK, I Am So Proud of You, și It's Such a Beautiful Day), toate având la bază o serie de webcomics realizată în perioada 1999-2000. Filmele sale îl impun ca pe unul dintre cei mai originali animatori contemporani, atât prin stilistica idiosincratică aleasă, cât mai ales prin profunzimea și tristețea subiectelor sale. 

It's Such a Beautiful Day rulează pe MUBI România până la data de 24 august.