Cronică MUBI - A Cara que Mereces



Autor: Cristina Iliescu

2016-09-15



Filmele lui Gomes sunt marcate de numeroase comparaţii cinematografice, cuprinse într-un întreg al schimbărilor neaşteptate de ton, ritm, estetică, chiar şi încadratură; este posibil să înceapă cu nişte bătrâne care trăiesc într-un oraş mult prea lively pentru ele şi să se termine cu tragedia unei iubiri neîmplinite în savana africană (Tabu, 2013), fiindcă Gomes preferă să stabilească un set de reguli numai pentru a se întoarce la polul opus şi pentru ca, din nou, să destrame convenţia odată stabilită. Însă, după cum spune Gomes, accentul cade nu pe reguli, ci pe felul în care reacţionează personajele sale atunci când sunt supuse acestora. Ca orice postmodernist, Miguel Gomes preia referinţe şi le foloseşte drept pattern-uri, atât din high art cât şi din low art, oferindu-le această nuanţă autoreferenţială. Ajunge astfel să facă din filmele sale un întreg, combinând elemente care aparţin cotidianului cu cele care ţin de zone situate la polul opus de acesta, precum cea a basmelor, aşa cum face şi în cazul primului sau lungmetraj, A Cara que Mereces (2004), care se foloseşte de structura basmului Albă-ca-Zăpada – dar şi As Mil E Uma Noites (2015) – alipindu-le după reguli proprii.

A Cara que Mereces expune, poate cel mai bine dintre filmele lui Gomes, înclinaţia acestuia către melancolia pentru copilărie, imposibilitatea de adaptare într-o societate tipic capitalistă, care educă individul în vederea archievement-urilor precum loc de muncă, socializare, etc. Prima parte a filmului îl urmăreşte pe Francisco, un educator de grădiniţă, a cărui zi de naştere este. Urmează să împlinească 30 de ani. Francisco pare neadaptat la viaţa sa cotidiană; relaţia lui e disfuncţională, priveşte serbarea elevilor săi (spectacolul ales este Albă-ca-Zăpada, funcţionând ca un prolog) cu blazare, nu-şi doreşte petrecerea aniversară „surpriză” – și  mai mult, intră în altercaţie cu un băiat de 13 ani doar fiindcă i se pare că-l urmăreşte. Neadaptarea lui Francisco se datorează faptului că nu corespunde tiparului de adult integrat în societate, ori poate este o cauză a imaturităţii sale. După ce acesta se îmbolnăveşte de pojar şi conduce până la o cabană din mijlocul pădurii, şapte bărbaţi maturi (versiuni alternative ale piticilor din poveste) se îndatorează să aibă grijă de el în timp ce respectă un set pueril, dar rigid de reguli. În tot acest timp Francisco este închis într-o cameră la care privitorul nu are acces, şi unde până şi „piticii” au voie să intre doar câte unul singur o dată, dar spectatorul rămâne chiar şi atunci în afară. Francisco trece printr-un coming of age întârziat, la care privitorul nu are acces. Călătoria lui este ascunsă privirilor, dar totuşi se poate face o corespondență între ceea ce i se întâmplă lui şi acţiunile piticilor. După ce regulile stabilite de cei opt sunt distruse, Francisco se vindecă.

 

 

Odată cu izolarea acestuia, în prim plan ies cei şapte bărbaţi care ţin locul piticilor din poveste şi felul în care aceştia relaţionează. Sunt, şi ei la rândul lor, marcaţi de inocenţa şi naivitatea specifice personajelor masculine ale lui Gomes, numai că în cazul lor tendinţele astea sunt exagerate şi asumate. Gomes îşi asumă stabilirea unor convenţii pentru ca mai apoi acestea să fie încălcate. Spre exemplu, asta reiese din felul în care cei şapte bărbaţi în toată firea se obligă se respecte setul de reguli. Toată lumea trebuie să fie în pat până la ora 12, nimeni nu mănâncă legume (pentru că toată lumea ştie că sunt scârboase), dar au în schimb voie să prindă şopârle şi alte animale mici de pe râu şi să le smulgă coada. Partea a doua începe cu o prezentare a fiecaruia dintre cei șapte pitici, moment în care li se atribuie o anumită tipologie pe care aceștia o respectă de-a lungul filmului. Rolurile piticilor se mulează pe predispozițiile lor firești. Astfel, chiar şi după ce Travassos, omologul lui Morocănilă, aduce dezechilibrul, fiecare-şi respectă tipologia iniţial stabilită, încât covențiile autoimpuse sunt încălcate de fiecare sub propria-i formă.

Chiar dacă A Cara que Mereces este genul de film cu un ritm mai degrabă lent, chiar dacă îl vezi la laptop, chiar și daca îți e somn, tot te prinde și te ține concentrat până la însănătoșirea lui Francisco. Dacă nu reușește să facă asta în primul rând prin firul narativ, atunci cu siguranță o face prin cadrele aproape desprinse din scene de basm și printr-o incursiune metaforică în ceea ce înseamnă criza vârstei de 30 de ani.

 

A Cara que Mereces este disponibil pe MUBI România până la 25 septembrie.