Cronică BIEFF - Peace to us in our dreams - Sharunas Bartas



Autor: Georgiana Mușat

2016-03-25



Într-o sală mică de concerte, spectatorii ascultă orchestra care interpretează o piesă lentă, de vioară. Aparatul de filmat rămâne pe chipul violonistei, pe mâinile ei. Femeia se oprește brusc și are un episod de depersonalizare bizar, ca în fața unui lapsus nu numai muzical, ci și uman; începe să râdă isteric și să se învârtă în cerc. Spectatorii ies pe rând din sală. Este și premisa de la care pornește și Persona (r. Ingmar Bergman): o actriță rămâne fără voce în mijlocul unei reprezentații - ca urmare a conștientizării unei drame interioare). Ceea ce urmează în Peace to us in our dreams este o călătorie-pretext pentru o dramă existențialistă - un bărbat apatic (interpretat de Bartas însuși) merge pentru câteva zile la țară împreună cu iubita sa violonistă și fiica dintr-o căsătorie anterioară (interpretată de fiica regizorului). Și dacă la Bergman personajele se izolau pe o insulă solitară și rece, aici natura este la început mai mult idilică și vie, ca mai apoi prezența omului să o pervertească într-un spațiu incert. Este, poate, o metaforă la adresa grădinii Raiului, pe care primii oameni o pângăresc prin păcat. În acest sat aproape pustiu mai cunoaștem pe parcurs o altă familie descentrată: pescarul bețiv, soția lui și fiul vitreg care pare să își petreacă existența mai mult în afara casei, unde fură roșii din serele vecinilor, și mai târziu și o pușcă. Legătura dintre familii se conturează foarte lent, prin diverse interacțiuni tête–à–tête între personaje - menite să le portretizeze pe fiecare în parte. Violonista face plimbări la lac, unde înoată dezbrăcată sub privirile vecinului; personajul ei arată instabilitate încă de la început și pare să fie blocată în intermediaritatea dintre vis și realitate. Fetița se împrietenește cu fiul vitreg al pescarului, de la care încearcă să primească un răspuns pentru propriile neliniști. Și ea, la rândul ei, pare suspendată în aceeași stare letargică. Singurul care pare să fie prezent în realitate complet este personajul tatălui, care, deși constată realitatea din jur, nu poate face nimic, ci se plimbă de cele mai multe ori fantomatic, fără direcție, prin pădure. De la un punct încolo, devine limpede că familia pescarului alcoolic este asemănătoare și în același timp antagonică cu cea a intelectualului - pentru că în prima, emoțiile contradictorii și suferințele personajelor nu se rezumă la reprimare, ci capătă corporalitate, în episoade repetate de violență verbală și fizică ale pescarului care culminează cu faptul că fiul fuge de-acasă și plănuiește să comită o crimă.

Personajele se confruntă de la început cu un handicap de comunicare, o incapacitate de a se exprima în cuvinte, de a îl vedea pe celălalt. Ele viețuiesc mai degrabă la nivel vegetativ, contemplativ, unul departe de celălalt, în colțurile diferite ale unei curți aproape infinite. Interesant este că regizorul nu le dă nume (nici măcar pe generic), făcându-le să pară ființe cu un statut necunoscut, incert (ca și cum nu ar mai aparține unei lumi palpabile, reale). Cu toate astea, vorbim despre un pattern psihologic - suferința comună a personajelor sale, izvorâtă din traume din copilărie, maturizări forțate sau incapacitatea trecerii peste un eveniment marcant. Filmul lui Bartas are, indiscutabil, un caracter foarte personal pentru regizor, nu numai pentru că alege să se includă în distribuție alături de fiica sa, ci și pentru că trecutul familiei se suprapune cu cel al personajelor: Sharunas Bartas și-a pierdut soția atunci când fetița era încă mică, iar fragmentul de VHS de la începutul filmului face parte din arhiva familiei, cu fetița și mama dându-se într-un carusel.

Filmul pare să fie împărțit în două acte - primul în care personajele își prezintă o persona mută, în armonie mai degrabă cu natura, unde predomină așteptarea și tăcerea (un stil cu care Bartas și-a obișnuit spectatorul) și o parte sotto voce, de dialog existențialist, transformat însă de cele mai multe ori într-un monolog al unui personaj și ascultarea celuilalt, totul la prim plan, cu lumina slabă și intimă. Bartas continuă tradiția cadrelor lungi, picturale, care înfățișează un peisaj deseori idilic - vântul, clipocitul apei, animalele, frunzele, o așteptare a personajului în cadru; totuși, spre deosebire de Few of Us, A casa, secvențele sunt mult mai fragmentate, filmate din unghiuri diferite. Și dacă la început mizează pe atmosferă, cea de-a doua jumătate a filmului, aproape exclusiv vorbită, pune un accent pe încadratura sufocantă - ping pong de prim planuri care să claustrofobizeze personajele, să le restrângă și mai tare, iar discursul lor monologizat devine greoi și pentru spectator - același dialog care pare să se repete la infinit, și care anulează tensiunea acumulată de personaje în prima jumătate a filmului, în loc să o potențeze. Discursurile personajelor sunt artificiale, deseori truisme existențialiste - absența unui sens al omenirii, neputința, regresul, iminența dezastrului și a morții; dramaturgic vorbind, deși filmele sale anterioare nu caută o concluzie sau un fir narativ cu o rezolvare, aici Bartas adaugă și un substrat moralizator, care nu deservește filmului, ci îl sugrumă de dragul unei concluzii. Cu toate astea, Peace to us in our dreams trebuie văzut pentru frumusețea jocului actorilor, a atmosferei apăsătoare și totodată idilică pe care o creează, făcând spectatorul să tresară și să trăiască aidoma căprioarelor de la început: într-o aparentă liniște primordială, se aude din senin sunetul unei puști de vânătoare; oamenii se trezesc dintr-un somn profund și sunt nevoiți să trăiască în realitate.