Critica de film văzută de autori - partea I



Autor: Acoperișul de Sticlă

2016-12-12



Critica românească de film a ajuns destul de diversă și centrifugă încât să fie de așteptat ca autorii să aibă răspunsuri diferite când sunt întrebați de ce fac ce fac. Am invitat mai mulți critici pasionați de cinema și foarte activi în ultimii ani să ne vorbească, în nume propriu, dar cu miza de a descrie o imagine de ansamblu, despre cum percep scrisul despre film. Întrebările la care i-am rugat să se raporteze sunt următoarele:

 

1. Ce rol ocupă critica de film în viața ta, ca cititor/autor? 

2. Care crezi că poate fi influența ei, în cel mai bun caz, asupra cititorilor sau cineaștilor? 

3. Care crezi că e cea mai mare problemă, de recepție sau de sustenabilitate, a criticii de film actuale? 

 

 

Andra Petrescu (critic de film, Film Menu, Aarc):

1. Mă întreb periodic de ce mă țin de critică de film și mereu ajung în același loc: e un instrument pe care îl folosesc pentru a înțelege filmul. Când am început să scriu eram în facultate, mi se părea că înțeleg superficial cinemaul și critica devenea procesul prin care îmi explicam cum funcționează la nivel formal. În continuare mă raportez la scriere ca la un mod prin care îmi investighez reacțiile ca spectator, dar am devenit mai conștientă de rolul social și cultural al cinemaului, interes care se reflectă și în textele mele. Evident, ca cititor caut același lucru în critică, să am acces la procesul prin care autorul textului ajunge la niște concluzii despre un film sau altul, indiferent dacă vorbim despre o cronică pozitivă sau negativă.

2. Cred că un critic poate să popularizeze forme de cinema mai subtile, care-și găsesc mai greu locul în cinematografele mainstream și care nici nu beneficiază de un sistem de marketing agresiv de tip hollywoodian. Dar nu cred că este rolul criticului să îi spună spectatorului/spectatoarei dacă un film este rău sau bun, ci să ofere instrumente de analiză prin care să faciliteze accesul ei sau al lui la film.

3. Pentru mine e o problemă că nu mai poți fi critic cu normă întreagă, nu că aș fi prins perioada în care publicațiile aveau angajați critici de film sau că aș fi lucrat vreodată pentru o publicație săptămânală (în afară de colaborări sporadice). Cred că e important să ai lejeritatea de a urmări premiere mainstream și arthouse și nu o poți avea când activezi în job-uri în domenii mai mult sau mai puțin diferite.

 

Sebastian Ceolca (critic de film, Cinemap, Observator Cultural, Revista Cultura):

1. Evident că unul foarte important. Am început din liceu să citesc texte și cărti de film, printre care și cărămizile alea ale lui Tudor Caranfil, Vârstele Peliculei, care mi se păreau foarte edificatoare în acel moment. Astăzi îmi par ca trilogiile alea chinezești cu arte martiale din anii ’80. Le-am văzut, mi-au placut foarte mult atunci, dar nu m-aș mai întoarce niciodata la ele. Ca autor, unul și mai important. Doar e vorba despre ce scriu eu și despre sutele de ţigări pe care le fumez când o fac, nu-i așa?!

2. Găsesc că această întrebare este dezbătuta (într-un fel sau altul) de la începul criticii de film, adică de la Gorki încoace. Oare facem bine, facem rău cititorului, cineastului…?! Facem cititorul să înteleagă mai bine ce-a văzut sau ce urmează să vadă, întâmpinăm aversiunea cineastului sau admirația lui pentru textul în cauză? Sunt întrebări eterne. Însă, din nenumarate experiențe personale, înclin să cred că criticul de film, văzut cel puțin din unghiul maselor cinefile, este o persoană destul de detestabilă. Cred că lucrurile stau foarte prost în ceea ce privește specia asta a noastră de job. În cel mai fericit caz, avem un feedback bun pe rețelele de socializare. Și asta, de cele mai multe ori, tot de la cei din breaslă. Cred că am ajuns să ne citim doar între noi, iar asta e cel puțin trist.  

3. Alex Leo. Șerban a spus, la un moment dat, că în România, cel puțin, critica de film se află mult deasupra maselor cinefile. Evident că și-a ridicat pe toata lumea în cap. Dar a avut dreptate. Cred că la noi în țară (pentru ca nu pot să mă exprim la ce se întîmplă peste hotare, întrucât locuiesc aici), critica de film (aia valabilă, nu tot soiul de aberații de pe tot felul de bloguri, care mai de care mai dubioase și mai debile), critica de film e receptată, în mare parte, ca o activitate practicată de unii care nu sunt de acord cu ceea ce văd. Or, asta e foarte departe de adevăr. Critica de film nu înseamnă a critica neapărat un film, a da cu el de toţi pereții. La noi, unii cititori „avizați” (mai mult sau mai puțin între ghilimele), încă se află în stadiul în care începe să se prindă care-i treaba cu abecedarul.  

 

Filip Standavid (jurnalist, Europa FM, Scena 9):

1. Unul major: cronicile, eseurile și relatările altora îmi consumă cel puțin o oră din aproape fiecare dimineață, cărțile ies cu o frecvență care-mi zdruncină bugetul, feed-ul de Facebook dă pe-afară de publicații și de critici. În sens larg, văd în critica de film un instrument de înțelegere a lumii la fel de important ca analiza economică/politică, iar cărțile sunt pe același „raft” cu cele de istorie, filosofie sau de critică literară.

2. Cititorii sunt liberi să facă ce vor – să provoace curiozitatea și dezbaterile cât mai largi ar fi efectele de dorit din partea criticii. Cât despre cineaști, m-aș limita la cei autohtoni: observația critică onestă și bine intenționată nu e un atac la persoană. Un regizor – relativ tânăr! - a cărui echipă de PR încheiase un parteneriat cu radioul la care lucrez a vrut să renunțe la el: cronica celui mai recent film al său pe care am difuzat-o nu era favorabilă. A trebuit să i se explice că marketingul și editorialul sunt departamente diferite.

3. Amândouă [recepţia şi sustenabilitatea] au momentan probleme. Recepția e bruiată, adesea cu intenție, de producători și de distribuitori (un exemplu foarte interesant e de găsit aici), iar un blogger („influencer”, pardon) dintre cei pentru care cinematograful începe cu Fight Club n-a avut vreodată problemele prin care a trecut Film Menu.

 

Iulia Popovici (critic de arte performative, Observator Cultural):

1. Cum nu sunt critic de film... profesionist, în general scriu ocazional despre filme românești (și mi-aș dori să scriu despre documentare), aș putea spune că, autoricește vorbind, critica ocupă un loc marginal. În același timp, fiindcă nu cred în autonomia absolută a artelor, pentru mine ca critic de arte performative, exercițiul „citirii“ unui film printr-o grilă care să ia în primul rând în considerație specificul de producție și creație (de limbaj) al cinemaului e unul complex și veșnic plin de obstacole. Scrisul despre film e o școală pentru înțelesul formelor de reflectare a lumii. Pe de altă parte, sunt o cititoare (selectivă) de critică de film, și nu exclusiv de critică de actualitate (sunt câțiva critici români – câțiva, adică Andrei Gorzo și încă vreo doi – care, în viața mea intelectuală, joacă un rol formator continuu).

2. Sincer, la fel ca în cazul criticii de teatru sau dans, nu cred că are o influență directă asupra opțiunii spectatorilor de a vedea un anume film și nu altul – sunt absolut convinsă că o cronică nu umple (și nici nu golește) sălile de cinema. În același timp, nu cred nici că rostul criticii ar fi ăsta, de agent de PR și distribuție. Dimpotrivă, PR-ismul e o practică exclusiv în beneficiu propriu, al celor care-o practică în loc de critică.

Cred că influența asupra cititorilor e cu bătaie lungă și ține, la modul ideal, de un nivel formativ-educațional. Asta dacă trecem de cel banal, strict informațional – e un truism să spui că cinematografia românească a devenit cunoscută internațional fiindcă s-a scris despre ea (nu doar pentru c-a luat premii prin locuri faimoase). Iar la câte filme se fac pe lumea asta, da, cele despre care scriu criticii (de „bine“ sau de „rău“) au mai multe șanse să fie piratate decât cele despre care nu scriu (dar asta e valabil și pentru: bloggeri nespecializați, Facebook, conversațiile cu prietenii, programul de la mall). La modul ideal, deci, critica de film te acompaniază în lectura de film (și nu doar a unui anume film), la un nivel secund de adâncime și pe paliere diferite – sociologice, ideologice, culturale.

Cât despre cineaști, sunt cineaști și cineaști. Din cei pe care-i știu eu, sunt destui pentru care rolul criticii e să le confirme talentul și propria viziune (criticii în sine fiind altminteri văzuți drept un fel de coprofagi) și sunt câțiva pentru care critica e un partener de dialog și forma cea mai la îndemână de explorare a operei lor privite dinafară. În mod cert, regizorii de film apelează la critici ca mecanism de verificare și reglaj (oricât de minim), înaintea lansării publice a filmului, într-o măsură incomparabil mai mare decât regizorii de teatru, din motive care-mi scapă. În același timp, însă, nu văd prea multe semne că cineaștii în ansamblu ar fi realmente interesați în susținerea unei critici profesioniste.

3. Nu știu destul de bine și din interior critica de film, însă ca cititor, mi se pare că întrevăd un trend „antielitist“ (fără legătură cu democratizarea informației) care-i lovește în egală măsură pe scriitorii și pe cititorii despre film (mai mult pe scriitori, ce-i drept). Ba chiar mai mult, de vreme ce cinemaul e considerat o artă (sau nici măcar artă) accesibilă și democratică (mult mai), modul în care se raportează la el și cititorii, și unii scriitori (ocazionali sau nu) despre film tinde să trateze cu dispreț de-a dreptul fățiș și dimensiunile formale, și pe cele istorice, și pe cele de reflectare socioculturală ale filmului. Receptarea criticii de film are cam aceeași problemă ca filmul – reducerea lor la divertisment, emoție și non-angajament intelectual. A, și, să nu uit, obsesia realismului (în care lumea confundă filmul cu reportajul de actualități/felia de viață ca-n viață, iar critica de film – cu rezumatul artistic).

Sigur că o altă problemă majoră de sustenabilitate a criticii de film e, din nou, împărtășită cu cea a criticii de artă în general – decesul lent al presei (mai ales a celei scrise), canale de comunicare precare și incapacitatea de a inventa modele alternative de finanțare care să permită o profesionalizare a criticilor și activitatea constantă a acestor critici profesioniști în afara mediului academic. Plus impresia că a scrie despre film e o activitate net inferioară, căci secundară (și pe care oricine poate s-o facă – moment în care ne întoarcem la antielitism), regiei de film sau scenaristicii, prin urmare, și „bazinul de selecție“ e redus. În ansamblu, însă, suntem cu toții niște ipocriți: de fapt și de drept, în România, curentul critic impresionist și curentul critic teoretizant (nu știu să-i spun altfel; a se nota că nu mă refer la perspectiva explicit teoretică sau non-teoretică a textului critic și nici la formarea universitară a autorului ei, ci la niveluri de cunoaștere și tratare a filmului ca obiect artistic complex) se disprețuiesc reciproc – cauza e tocmai, după mine, neprofesionalizarea acestei meserii. Cel dintâi, ușor timorat de decalajul de know-how și caracterul alunecos al obiectului critic, îi reproșează celui din urmă că îndepărtează cititorii și nu respectă caracterul democratic al acestei arte, iar cel urmă se exasperează de caracterul aproximativ al aprecierilor grupului (care nici măcar nu e grup) advers. (Ca să dau exemple practice, cea mai recentă hârtie de turnesol pentru „diferența de opinii“ între curente a fost Aferim.)

Pică prost să spui că prima regulă a scrisului despre film/arte performative/literatură e să-nțelegi cum funcționează cinemaul și să ai criterii traductibile cât de cât concret (cu cât mai puține adjective), iar a doua – să ai un instinct educat în timp. Pică prost să spui că nu orice intelectual rafinat care se uită la filme în principal ca să se relaxeze ori pentru că despre un anume film se vorbește mult în spațiul public ar trebui să simtă impulsul irepresibil de a scrie articole de presă despre ce-a văzut. Iar asta – incapacitatea mediului criticii de film de a-și discuta profesia – e, iarăși, o problemă masivă.

Probabil că e vorba despre intrarea în agonie a plăcerilor și provocărilor intelectuale – ca să mă confirm drept o anti-antielististă.

 

 

Andrei Şendrea (critic de film, LiterNet):

1. Întotdeauna citesc „post”, niciodată înainte să văd filmul. De cele mai multe ori citesc dacă vreau să scriu despre filmul respectiv, mă ajută să-mi reglez busola critică, să clarific anumite impresii. Apoi e chestiune care ține de una din funcțiile criticului, n-aș vrea să repet ce s-a spus deja (iar unele lucruri deja spuse poate merita citate ca atare). Când citesc despre un film despre care nu am de gând să scriu, e vorba de obicei de filme pe care le consider foarte slabe, iar părerea generală (sau a unei minorități în gustul căreia am mare încredere) e că filmul e bun. Apoi mai citesc critică analitică, texte lungi care intră în adâncime, cărți întregi dedicate unui cineast, care mi se pare cea mai interesantă formă.

2. La nivel macro cred că e foarte influentă. Istoria artelor și ierarhia valorilor datorează foarte mult criticilor (în sens larg). De ce filmul ăla și nu celălalt a supraviețuit timpului sau e predat la școala de film? Pentru că niște critici au zis că unul e bun și celălalt, nu. E o ierarhie foarte mobilă, bineînțeles, dar numai de jos în sus: sunt redescoperite, revalorizate filme, nu și invers. Sau cazul juriilor, de exemplu: niște regizori și actori faimoși dau premiile la marile festivaluri, dar ei aleg un film din 10-15 de filme. Preselecția o fac niște oameni, care tot dinspre critică vin (iarăși, în sens larg, curatoriatul e formă de critică) La nivel imediat, influența e mai puțin vizibilă pentru că se produce foarte mult text pe marginea unui film, iar critica se pierede în tot ce ține de publicitate, promovare. S-ar pierde chiar și în masa enormă de păreri despre un film. „Everybody is a critic” a devenit realitate (la fel și „everybody is a filmmaker”). Cred că în cel mai bun caz, un text critic îți poate lărgi orizontul de semnificații al filmului. Ăsta ar fi idealul, să citești o cronică și să „înțelegi” filmul mai bine (sau să înțelegi de ce/cum, filmul ți-a dat o anumită emoție). La un nivel mai puțin arogant, cred că un critic poate funcționa foarte bine ca fact checker, adică să opereze într-o zonă mai puțin subiectivă și să arate, de exemplu, că un regizor care e considerat genial nu e chiar atât de genial pentru că „s-a mai făcut”, și invers.

3. E o problemă de sustenabilitate în sensul că s-au dus vremurile în care se trăia din asta. Apoi e problema de recepție pe care o menționam, apropo de cantitate imensă de conținut scris/ audiovizual care se produce despre film. Pe de altă parte, se fac din ce în ce mai multe filme, deci rolul criticului ar trebui să sporească, nu ai cum să vezi tot, și-atunci ai nevoie de niște recomandări.

 

Cezar Gheorghe (critic de film, Observator Cultural):

Citesc întotdeauna foarte multe cronici ale unui film. Nu mă duc niciodată la cinema după ce am citit un sinopsis, în funcție de titlul unui film sau după ce am aruncat o privire la numele actorilor. Recunosc însă că numele regizorului e important. Răspunsul meu e destul de previzibil. Urmăresc autori, nu filme. Și, pentru că urmăresc autori, critica ocupă un loc foarte important în această ecuație. Un critic de anvergura lui Jonathan Rosenbaum sau David Bordwell poate ilumina demersul unui autor, cercetarea pe care acesta o face asupra cinematografului și asupra vieții. În ceea ce privește textele mele de critică, sînt de părere că cinematograful este un tip special de gândire, „adevărul de 24 de ori pe secundă“. Tocmai de aceea, mi-am numit cartea de teorie de film Gândirea-cinema. Deleuze spunea că „cinematograful a vrut întotdeauna să realizeze o imagine a gândirii, a mecanismelor de gândire“. Consecința acestei asumări a „gândirii“ cinematografului este că încerc să urmăresc cum anume funcționează acest tip de gândire, ce fel de procedee, metode și tehnici folosește, în ce mod ea interacționează cu povestea pe care o spune. Cinematograful și autorii propun de fapt intenții de gândire.

Ajung astfel la a doua întrebare despre influența criticii de film. Pentru a fi eficientă, pentru a intra într-un dialog real cu aceste intenții de gândire, critica de film trebuie să fie ea însăși gândire asupra cinematografului, să ajute pe cel care merge la un film să intre în rezonanță cu cercetarea propusă de autor sau de film. În caz contrar ea nu face decât să construiască mecanisme de semnificare care nu semnifică, care își pierd legătura cu realitatea filmului.

Cea mai mare problemă a criticii actuale în România este că ea nu are o tradiție sau e încă într-o fază de adolescență. În afară de câteva spații care constituie mai degrabă excepția decât regula, publicul nu are obiceiul vechi și constant de a citi cronicile unui film, de a se informa și educa asupra demersului unui autor. Mă refer la publicul larg, nu la acea planetă mică a cinefililor. Cel mai bun exemplu este Noul Cinema Românesc. El este adesea neînțeles de publicul larg în lipsa unui sistem critic care descrie cel mai bine demersul și motivațiile intelectuale, estetice și, în ultima instanță, „politice“ ale acelor autori. Deși cărți serioase despre NCR există, publicul larg stă departe de critică. Deci problema cea mai mare este una de educație și de formare. Cred că trebuie să depășim anii romantici și să ajungem la anii de formare a publicului. Personal, aș recomanda ca elevii de liceu să aibă ocazia de a citi texte critice despre film. Sper că vom putea deschide în curând această brave new world și că vom putea trece peste invariabila afirmație Mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut.

 

Irina Trocan (critic de film, Fandor/Keyframe, coordonator Acoperișul de Sticlă):

1. Citesc cu plăcere despre filme (chiar înainte să scriu eu despre ele, chiar înainte să le văd uneori) pentru că n-aș vrea să rămân doar cu perspectiva mea asupra lor. Dacă cineva le vede altfel și își poate articula punctul de vedere, îmi îmbogățește înțelegerea asupra unui film. Mi-am schimbat în ultimii ani felul în care văd cinemaul, și asta datorită criticii scrise și a eseurilor video. Sunt și destul de geeky, nu doar cu teoria și eseistica de film (care măcar sunt concepute să fie citite în volum mare), ci și cu diverși cronicari – dacă citesc o recenzie care îmi place, iau la rând imediat ce-a mai scris autorul respectiv despre alte filme.

Când scriu eu despre filme, încerc să articulez subtilități pe care spectatorii le-au perceput intuitiv, dar n-ar putea să pună degetul pe ele, sau să găsesc legături/contraste între diferite filme sau genuri. În general, sunt împotriva unui fel trăirist și nechestionat de a percepe cinemaul (sau literatura sau arta) și a scrisului supraabundent în epitete și metafore: OK, o recenzie sau un eseu nu poate să elucideze cu totul o operă de artă, întotdeauna rămân de spus mai multe decât se încadrează în word count, dar criticul ar trebui măcar să încerce un început de deconstrucție și contextualizare. Nimic nu s-a născut din geniu creator pur, ci în anumite condiții culturale și instituționale concrete.

2. Nu sunt foarte sigură de impactul direct al criticii asupra artei și, în orice caz, nu mi-aș baza self-esteem-ul pe asta. Înțeleg că mulți artiști (și mulți critici, de altfel) lucrează cu intuiția și la fiecare auto-examinare atentă se întorc inevitabil cu câțiva pași înapoi. În plus, cu cât e mai ancorat într-o industrie un anumit tip de film, cu atât e mai rezistent la schimbare. (Nu dezvolt pentru că o să iasă într-o lună al doilea film din seria Fifty Shades of Grey și o să pricepeți instantaneu ce vreau să spun.)

Pentru cititori, mă aștept să le deschidă apetitul pentru explorat (la fiecare film mai inteligent decât media care e promovat decent, sunt mult mai multe de care nu prea auzi decât de la critici nișați pe subiect), apoi să îi ajute să își pună ordine în idei și să vadă filmele într-un context mai larg. Nu cred că festivalurile – cu cherry-picking-ul lor de câteva filme din câteva mii și câte o proiecție per film per oraș– au sau pot avea realmente funcția de a le lărgi orizontul spectatorilor dacă lipsește un discurs pe marginea filmelor prezentate – un exemplu bun în acest sens e recepția Noului Cinema Românesc, ai cărui regizori insistă că au gusturi, convingeri și stiluri diferite, dar de la distanță (și când sunt proiectați împreună cu mulți alți artiști de culturi și formări diferite) par că seamănă mult mai mult. Reformulând puțin, se fac multe filme interesante și sunt accesibile unui public mai larg (măcar în festivaluri sau pe platforme video-on-demand de tip MUBI), dar în lipsa unor critici care să intermedieze înțelegerea lor, vor fi foarte ușor ignorate sau uitate, vor deveni zgomot de fond pentru blockbuster-e care investesc încă o dată bugetul filmului în promovare.

3. Nu-mi închipui că o să moară prea curând critica de film (!!!), dar are multe probleme, economice și culturale. Economice, pentru că dispare modelul de critic-angajat care primește un salariu constant și e la zi cu tot ce apare. Pe lângă talent, ai nevoie de mult tupeu ca să nu renunți. O parte din arta de a persevera în critică de film e să faci cumva să fii plătit pe lucruri care nu-ți compromit integritatea și care nu te îndepărtează de formarea profesională efectivă. E problema pe care o au freelancer-ii din orice domeniu, dar la critici se presupune că sunt întotdeauna pe poziții și apți de muncă atunci când le intră în vizor un film care merită discutat și promovat. În realitate, sunt șanse mari să fie ocupați sau epuizați și să nu recupereze filmul decât pentru top 10-ul de sfârșit de an. Tot din motive economice, filmele care merită atenție stau foarte, foarte puțin în săli: lauzi un film în cronică pentru că e groundbreaking, doar că până când e publicat textul, festivalul s-a terminat și cititorii nu mai au unde să vadă filmul. Din punctul acesta de vedere, cred că e cel mai frustrant moment istoric (pe timp de pace) în care ți-ai putea dori o rubrică săptămânală de film.

Problemele culturale sunt și ele complexe, de la marginalizarea educației artistice în școli (& marginalizarea educației, punct) și lipsa generală de timp a middle-class-ului românesc să mai facă ceva solicitant intelectual după lungile ore de muncă, la cum sunt văzuți criticii în breaslă. Puterea presei & prestigiul oferit automat de asocierea cu o publicație s-au diminuat mult și n-au fost înlocuite cu altceva din interiorul industriei filmului. Nesurprinzător, distribuitorii preferă să preia cronici entuziaste de pe bloguri cvasinecunoscute decât să tot „premieze” cu invitații la vizionare critici profesioniști care le recenzează filmele negativ. Iar mutarea în online a criticii de calitate, deși oferă mult mai multă libertate, înseamnă de regulă și scăderea drastică a numărului de cititori și a constanței acestora.

 

(continuare către partea a II-a)