Critica de film văzută de autori - partea a II-a



Autor: Acoperișul de Sticlă

2016-12-12



Critica românească de film a ajuns destul de diversă și centrifugă încât să fie de așteptat ca autorii să aibă răspunsuri diferite când sunt întrebați de ce fac ce fac. Am invitat mai mulți critici pasionați de cinema și foarte activi în ultimii ani să ne vorbească, în nume propriu, dar cu miza de a descrie o imagine de ansamblu, despre cum percep scrisul despre film. Întrebările la care i-am rugat să se raporteze sunt următoarele:

 

1. Ce rol ocupă critica de film în viața ta, ca cititor/autor? 

2. Care crezi că poate fi influența ei, în cel mai bun caz, asupra cititorilor sau cineaștilor? 

3. Care crezi că e cea mai mare problemă, de recepție sau de sustenabilitate, a criticii de film actuale? 

 

(înapoi spre partea I)

 

Ionuţ Mareş (critic de film, Ziarul Metropolis, selecționer Ceau, Cinema):

1. Nu îmi câștig existența exclusiv din critica de film (și nu știu dacă în România o face cineva, deși s-ar putea să existe cazuri). Însă ar fi nedrept să spun că scrisul constant (și uneori excesiv) despre cinema nu mi-a oferit diferite și neașteptate oportunități, tot mai multe în acest an. Critica de film mă ajută, în primul rând, să înțeleg atât de numeroasele nuanțe și subtilități al limbajului cinematografic. A scrie despre un film presupune (în mod ideal) a-l analiza în profunzime și, în consecință, a gândi asupra a ceea ce înseamnă cinematografia. Iar asta este al naibii de fascinant. Bineînțeles, foarte rar sunt cu adevărat mulțumit de textele pe care la scriu (clișeele, prețiozitatea și superficialitatea sunt deseori însoțitoare perfide de drum). Aș mai spune că e de la sine înțeles că, înaintea scrisului, trebuie să stea întotdeauna vizionarea de filme (cât mai multe și diverse) și cititul de cronici și de istorie și teorie de cinema. Fără aceste două condiții, critica e doar pălăvrăgeală. Se întâmplă deseori să citesc (în română, franceză sau engleză) texte atât de bune, încât îmi vine să mă opresc din a scrie cronici.   

2. O să mă refer la România. Știu că unii regizori citesc ce scriu criticii români despre filmele lor. Altora nu cred că le pasă. Dacă sunt regizori tineri, cumva nesiguri pe ei, se bucură când un critic le laudă filmul. Regizorii experimentaţi nu cred că sunt influenţaţi în vreun fel de cronicile la filmele lor, deşi s-ar putea să se enerveze dacă sunt criticaţi mai dur sau să se simtă măguliţi dacă sunt lăudaţi. Criticul are un rol ingrat - atunci când identifică, de pildă, un film mai puţin reuşit al unui regizor consacrat, este singurul care o spune public (aşa cum e şi firesc să o spună, de altfel), în timp ce mulţi din lumea cinematografiei (regizori, actori etc.) care ar avea aceeaşi părere se exprimă doar în discuţii private (industria cinematografică românească e mică şi e indicat să te ai bine cu cât mai multă lume - lucru pe care, din păcate, şi unii dintre criticii din vechea generaţie îl practică). Cât despre relaţia cu cititorul, în mod ideal unul din rolurile criticului ar fi să atragă atenţia asupra unor filme valoroase, dar nebăgate în seamă, neînţelese sau prost înțelese, şi să îl determine pe spectator să îşi chestioneze ideile și convingerile faţă de ce a văzut. 

3. La noi, criticii de film, atunci când, din păcate, nu sunt de-a dreptul ridiculizaţi şi bagatelizaţi („Cine-i el/ea, să vorbească? Ce a creat la viața lui/ei?” - întrebări ridicole în alte țări), şi-au cam pierdut din vizibilitate în afara lumii cinematografiei (ea însăși restrânsă). Prin urmare, cred că problema centrală a criticii de film în România este lipsa vizibilității (și aici mă refer la o critică combativă, onestă, principială, nu la presupuși comentatori care laudă fără discernământ, în diverse forme media, orice nou film, doar pentru că asta îi face cunoscuți și invitați peste tot). Sunt trei cauze principale: 1. critica de film serioasă, non-publicitară, a cam fost evacuată din instituțiile media mari; 2. dezinteresul publicului față de critică (vorba aia, „toată lumea se pricepe la filme”); 3. limbajul uneori prea tehnic și unele grile restrictive de interpretare folosite de criticii înșiși.

 

Alexandru Vizitiu (critic de film, Film Menu, Acoperișul de Sticlă):

1. Păi, eu nu citesc o recenzie ca să decid dacă mă duc sau nu la un film, și când scriu o recenzie mă aștept ca cititorul să fi văzut deja filmul. Știu că nu e o poziție populară, dar am crezut întotdeauna că ar trebui să citești o recenzie după ce ai văzut un film. În primul rând, sunt destule surse pe care le poți folosi ca să decizi să te duci la un film. În al doilea rând, când scriu sau când citesc mă aștept să existe un fel de dialog cu textul, să te gândești la ce ai obținut de la film și dacă mesajul filmului se aliniază cu ce crezi tu.

2. Cred că mai întâi trebuie să stabilim care a fost de la bun început publicul țintă. Acest domeniu este strâns legat de clasa de mijloc, de mica burghezie. Aparține unui trib specific, de la oraș (nu am întâlnit până acum un fermier obsedat cu subtextul din Cloud of Sils Maria, are alte chestii mai importante pe cap), care vrea să fie văzut drept informat și cult. Și câteodată am senzația că cei care citesc recenzii nu o fac pentru că sunt neapărat pasionați de cinema, ci pentru că vor să aparțină acestui trib. Dacă o recenzie influențează într-un fel un cititor cred că depinde de cititor;  el sau ea decide dacă citește din dorința sinceră de a obține ceva de la acea recenzie, dacă își dorește să intre într-un dialog cu autorul recenziei sau concluzile trase de recenzie (sau analiză, eseu etc.), sau citește pentru că vrea să intre în vorbă cu membrii tribului care se duc la filme de (și am ales doi regizori în mod aleatoriu) Godard sau Akerman.

3. Astăzi mai toată lumea este un critic și sunt Dumnezeu știe câți păreriști sau experți cu conturi de Facebook sau Youtube pe internet. Astfel, nu o să dispară prea curând critica de film, doar că nu o să existe în forma pe care a avut-o în ultima sută de ani. Ne aflăm în era internetului și sunt o tonă de site-uri, bloguri sau conturi care se luptă pentru atenția cititorului. Și în legătură cu răspunsul de mai sus, tribul care se preocupă cu lumea intelectuală, cu opinia atent gândită, s-a fracturat în mai multe facțiuni, fiecare luptându-se pentru atenția cititorului. Cam asta e problema, sunt prea multe opțiuni, iar omul, tribal și teritorial din fire, crede că trebuie să-și aleagă tabăra; nu este obligat să o facă, dar simte nevoia pentru că așa este construit. Caz în care, tu, criticul de film, trebuie să accepți acest lucru, să conștientizezi că scrii doar pentru o fracțiune dintr-o fracțiune și să știi cum să relaționezi cu ea. Nu spun să îi faci pe plac ca să o păstrezi sau ceva. Spun doar că trebuie să acceptăm că ce scrii ajunge la un număr (relativ) mic de oameni indiferent de ce faci. Așa funcționează lumea, când poți să găsești informații despre orice pe net.

 

 

Alex Mircioi (critic de film, Film Menu, Acoperișul de Sticlă):

Pentru mine, critica de film are două direcţii. În primul rând, mi se pare că un text critic (şi aici mă refer în general la cronici) ar trebui să deschidă un public mai mult sau mai puţin iniţiat (în funcţie de film) spre un produs outside of their comfort zone. Mecanismul de funcţionare este acesta: nişte oameni cu o înţelegere a mediului (criticul), prin prisma cunoştinţelor dobândinte într-un sistem formal sau nu, oferă unui grup de oameni instrumentele de a înţelege un produs diferit de cele mainstream. Instrumentele sunt diverse: elemente de limbaj cinematografic explicate, contextul socio-politic (în care s-a format autorul, în care s-a făcut filmul, în care se desfăşoară filmul etc.), alte filme similare ş.a.m.d..

A doua direcţie este mult mai personală şi se referă la acele zone specifice (pentru mine – feminism, queer şi reprezentarea minorităţilor) din interiorul acestui domeniu mai mare (cinema) pe care le investighez prin intermediul criticii. Această direcţie (care ia, în general, forma eseurilor) este la confluenţa dintre zone de interes general şi zona mea de activitate. Basically încerc să văd cum diverse concepte/idei care-mi sunt mie dragi sunt declinate în limbaj cinematografic.

Nu ştiu dacă ăsta este ~*scopul*~ criticii de film, dar asta este modul în care funcţionez acum şi care mi se pare un sistem altogether destul de bun. Nu mi se pare că oamenii care scriu recenzii mai ermetice, adresate unui public specializat, fac vreun fel de greşeală. Ceea ce mi se pare o mare problemă a criticii de film este grupul de oameni care, fără structuri argumentative sau vreun fel de cunoştinţe despre cinema, îşi prezintă părerile, organizate în diverse texte sub titlul de cronici.

Nu încerc să fiu elitist, dar mi se pare că de multe ori o părere neavizată şi pronunţată foarte vehement poate închide oamenii la filme diferite, în loc să-i facă să experimenteze (un exemplu bun ar fi un blogger care nu are decât experienţa filmelor americane şi spune că toate filmele româneşti sunt despre nimic). Astfel de texte rareori invită la dialog, iar dacă sunt contrazise pot fi apărate de către autor prin argumentul „E doar părerea mea!”. 

Fenomenul este cumva grav mai ales pentru că criticii de film cu patalama au rareori o popularitate prea mare dacă nu sunt afiliaţi unei publicaţii cu un readership respectabil, iar lumea este mai predispusă să citească părerea unui persoane publice neavizate, dar foarte loud, pe care nu au cu ce să o compare şi să o ia de bună.

Nu încerc să spun că inginerii nu pot vorbi decât despre inginerie, actorii despre actorie şi blogger-i despre Wordpress, dar cred că înainte să te pronunţi în favoarea/defavoarea unui produs artistic ar trebui să fii sigur că ai toate instrumentele să înţelegi ce înseamnă. Şi pentru asta ar trebui să citeşti critică!

 

Buzogany Klara & Jakab-Benke Nándor (Filmtett, IstoriaFilmului.ro):

1. Ca cititor: de obicei citesc câteva critici după ce am văzut un film. Niciodată înainte să merg la cinema: mă enervează spoiler-ul și îmi place să-mi pot forma liber o opinie. Îmi place să-mi compar apoi opinia cu cea a câtorva critici, despre care știu că în general au gânduri interesante (nu neapărat gusturi identice cu ale mele) și scriu texte de calitate. Cel mai mult îmi plac momentele de exclamație: ah, da, într-adevăr, și asta era ascuns în film!

Ca autor: încerc să fiu persoana cu care cititorul nu e neapărat de acord, dar care poate să-i atragă atenția asupra unor "bunătăți" ascunse, atât în programul de cinema, cât și într-un film anume. Deși câteodată trebuie să-i sugerez - e o chestiune de conștiință și de credibilitate - să-și cumpere mai degrabă înghețată în loc de bilet de cinema. (B.K.)
2. Nu cred în puterea atotinfluențatoare a criticii: e un gen jurnalistic de opinie, și trebuie tratat ca atare. Ca orice opinie, care - în caz ideal - vine din partea unei persoane pricepute și pregătite. Cred în trezirea unor gânduri și idei, care nu ne-ar fi atins dacă n-am fi citit acel text. Orice persoană inteligentă trebuie să fie atentă la reacțiile trezite de ceea ce face, și să învețe câte-un pic din ele - acest lucru ar trebui să fie adevărat și în cazul cineaștilor. (B.K.)

3. Mi se pare că în ultimii ani a scăzut numărul cineflililor exigenți, prin urmare și numărul cititorilor exigenți. Rating-uri diferite sunt foarte ușor de găsit pe internet, o mulțime de recomandări scurte îi orientează rapid pe cei care își doresc câte-o experiență cinematografică trecătoare. Sunt prea puține persoane care la ieșirea de la un film bun să conștientizeze vârtejul de idei și sentimente trezite, să se pună pe gânduri, să facă ordine între ele, să discute eventual cu prietenii sau să-și tragă câteva concluzii. Cu toate acestea nu cred că critica de film va dispărea - cu siguranță e în schimbare continuă. (J.-B. N.)

 

Andrei Gorzo (lector universitar UNATC, critic de film):

Omagiindu-l acum câteva luni pe regretatul Alex. Leo Șerban, de la moartea căruia s-au împlinit 5 ani pe 8 aprilie 2016, scriitorul Marius Chivu amintea că acesta „renunţase la critica de film cu câţiva ani înainte de a muri”. Un motiv al renunțării lui, citat aprobator de Chivu, ar fi fost că în epoca Internetului, unde orice neavenit poate avea propria tribună de la care să vorbească, „reflecția specializată asupra filmelor”, „critica propriu-zisă”, ar fi fost, la nivel global, pe cale de dispariție din spațiul public; în viitor, ea ar urma să nu mai supraviețuiască decât în spații academice, asemuite de către Alex. Leo Șerban (sau, cum prefera el să semneze, „a.l.ș.”) unor rezervații.

Poate ar merita amintit că, la vremea când îmbrățișase această poziție, Alex. Leo Șerban își încheia sau se pregătea să-și încheie socotelile nu doar cu critica de film, ci cu o bună parte din ceea ce fusese viața lui de până atunci. Pe de altă parte, e adevărat că luări de poziție asemănătoare cu a lui apăreau la vremea aceea foarte des, de exemplu, în presa americană, unde de la o lună la alta erau dați afară tot mai mulți cronicari de film care se bucuraseră până atunci de poziții stabile (de angajați cu salarii ș.a.m.d.). Asemenea luări de poziție continuă să apară acolo și acum – mai rar, dar cu regularitate: „moartea criticii de film” rămâne un trop jurnalistic productiv.

Dar a murit sau n-a murit? S-a produs sau nu s-a produs, din vina Internetului, acea alungare din spațiul public a „criticii propriu-zise”? E clar că ea nu s-a produs și că nici nu stă să se producă, ba din contră: departe de a-i închide definitiv în rezervația academică, Internetul e cel care le-a permis multor specialiști eminenți (exemplar e cazul lui David Bordwell în spațiul internautic de limbă engleză) să iasă din„rezervație”, accesând un public mai mare decât cel de care avuseseră parte până atunci; tot Internetul le-a oferit tribune noi, vieți noi, unor teoreticieni și critici ca Michel Chion (ca să aruncăm o privire și în spațiul de limba franceză), Jonathan Rosenbaum și mulți alții, care activaseră decenii întregi în presa tradițională; și tot Internetul a consacrat numeroși autori care nu aveau și nu avuseseră nici patalama academică, nici vreo tribună în presa tradițională, dar care aveau lucruri valabile de spus. Sigur, numărul celor care au ceva util de spus pe Internet e incomparabil mai mic decât al celor care n-au, dar la fel stăteau lucrurile și cu deținătorii de tribune în presa tradițională – numărul celor care aveau ceva util de spus era infim pe lângă al celorlalți. (Și, chiar și în cazurile în care accesul la o tribună se datora unor merite deosebite, pe lângă merite mai fusese de obicei nevoie și de noroc – norocul unor întâlniri deschizătoare de uși, norocul de a fi persoana potrivită la locul potrivit.) 

În fine, ideea e că, pentru cine caută reflecție serioasă despre cinema, accesul la ea este azi mult mai simplu, iar oferta – incomparabil mai variată decât înainte de epoca Internetului. Sigur, cunoașterea altor limbi în afară de română – în special a englezei – e un mare avantaj. Dar nici dacă ne limităm la ceea ce e disponibil în limba română nu se poate, cred, spune că situația e mai rea în epoca Internetului decât era în epoca tiparului. Deci „critica propriu-zisă” nici n-a murit, nici nu s-a retras din spațiul public. Pe moarte (sau, în orice caz, în stare proastă) e doar funcția de cronicar-personalitate, înțeleasă ca poziție salariată la o publicație și ca având de-a face cu sfătuirea cititorilor-consumatori în privința produselor filmice de pe piață care merită o investiție de bani și timp. Asta, într-adevăr, s-a dus: a avea o voce cu personalitate nu mai înseamnă mare lucru – e plin Internetul de voci și de personalități; iar la nivelul de consumer advice, cronicarul nu poate rivaliza cu notele de pe IMDb, cu forumurile de discuții dedicate unui anumit film, gen etc., cu recomandările prietenilor etc. Înțeleasă așa, treaba e, într-adevăr, pe moarte. Numai că treaba criticului înseamnă mai mult de-atât. Și ea merge mai departe.

În ce constă ea? Nu în stimularea consumului de filme, ci în stimularea reflecției asupra a ceea ce ni se dă să consumăm și asupra structurilor – piețe, festivaluri și așa mai departe – care ne modelează condiția de consumatori. Treaba criticii este să sugereze feluri posibile de a aborda un film, feluri în care acesta poate fi văzut, și să ofere instrumente potrivite pentru diferite abordări – contexte relevante, definiții utile etc. Treaba criticii este să caute lucruri interesante – nu doar acolo unde bat toate reflectoarele, unde se cheltuiesc cele mai mari bugete de marketing – și să explice în ce feluri sunt ele interesante.

Nu vreau să se înțeleagă că situația din România, la ora asta, mi se pare bună. Nu mi se pare neapărat mai rea decât acum 15 ani, dar asta n-o face bună deloc. În jurul filmelor se produce prea mult discurs publicitar și prea puțin discurs critic. Sunt rare privirile critice cu adevărat independente – și chiar mai rare acelea care se apleacă asupra filmelor cu ceva discernământ. Există mult antiintelectualism în mediile de cineaști și de cinefili, iar în mediile intelectuale fără legătură cu cinematograful tinde să nu existe nici prea mult habar de el. Din gânditorii importanți care au vorbit de-a lungul timpului despre cinema s-a tradus extrem de puțin în limba română. De-aici lipsa unei minimale bibliografii comune, a unui set minim de concepte și referințe comune, a unui vocabular românesc dedicat analizei filmelor. 

 

Ileana Bîrsan (critic de film, educator):

Critica de întâmpinare îmi pare din ce în ce mai neînsemnată, în România, deși în prezent și asta scriu. Și nu e inutilă pentru că are viață scurtă, ci pentru că de cele mai multe ori ne aflăm în cercul vicios al exploatării și distribuției de film extrem de limitate ca număr de titluri necomerciale și ca spații dedicate filmului de artă. Chiar și atunci când alegi să trimiți omul la un film de autor, nu e sigur că, la o săptămână după lansare și cronică, titlul mai poate fi găsit în programul vreunui cinema. 

Ideal ar fi ca despre filmul comercial, de box-office, de consum și de prost gust să nu se scrie cronică de întâmpinare; e un tip de film care are dinamică de bussiness, ajunge la urechile noastre oricum și ne va împinge în sala de cinema din varii motive. Îi ajunge filmului grija PR-ului. Nu cred în verdicte, ci în dialog. În fond, criticul este un mediator între cineast și spectator. Așa cum criticul ar face bine să intre în dialog cu autorul filmului, tot așa și cititorul ar trebui să intre în dialog cu criticul.

Nu citesc critică decât după vizionarea filmului, iar cronicile și analizele mai elaborate au un rol important în propriul meu demers critic, atunci când încerc să intru în dialog cu autorul filmului și, astfel, să înțeleg parcursul și să despic filmul în patru. Iar criticul cam asta face, descoperă contextul și pretextul dincolo de intuiții, desface mecanismele etice și estetice și, pune la dispoziție cititorului instrumente, unghiuri și interpretări, care ar putea avea o utilitate cu bătaie lungă.

Problema relevanței criticii nu e nici pe departe excesul de texte de diferite lungimi și adâncimi de pe Internet, ci câștigarea interesului, curiozității și minimei rezistențe a publicului mai larg pentru zonele mai puțin vizibile sau familiare, mai greu digerabile și mai puțin lesnicioase.

Toată lumea se pricepe la cinema, toată lumea vorbește despre filme. În plus, și discontinuitatea criticii de film în presa scrisă sau de specialitate de la noi a generat impresia lipsei nevoii acestei critici în spațiul cultural autohton. Numai că în sistemul cerere-ofertă culturală, lipsește de cele mai multe ori dimensiunea educativă. Altfel spus consumatorii ar fi bine, pe termen lung, să nu primească doar ce vor, ci și ce au nevoie. Așa că, din punctul de vedere al percepției, critica mai impresionistă sau mai academică vor fi în egală măsură marginalizate de publicul larg în continuare. Cred, astfel, că e nevoie de o reevaluare onestă și funcțională a criticii în propria breaslă, mică și scindată, a importanței rolului criticii în educarea publicului tânăr și foarte tânăr și, totodată, formarea unui public nou.

 

 

Florentina Ciuvercă (editor Filmreporter.ro):

1. Și ca jurnalist, și ca om de comunicare pe film, critica e esențială pentru mine. Ori de câte ori scriu despre un film care va rula în cinematografe sau într-un festival, mă raportez la critica de film din afară, în special la cea anglo-saxonă. Uneori scot citate, alteori îmi fac o idee despre receptarea lui, dar întotdeauna deschid The Guardian, Variety, The New York Times, The Hollywood Reporter sau Indiewire.com. Câteodată și Sound & Sight, Film Comment, Les Inrockuptibles sau Rogerebert.com. Când nu am timp să citesc pe îndelete, o raită pe Rottentomatoes.com mă ajută să-mi fac o idee. Din păcate, critica de film din România e sporadică, iar cea bună, solidă și demnă de citat a devenit o raritate. 

2. La o primă mână, cronicile te pot convinge să mergi la un film sau nu. E adevărat că depinde și ce citești, poate ești în direcția greșită. Cert e că, mai ales în cazul filmelor independente sau a celor care n-au parte de o promovare de blockbuster (unele prosperă fix în ciuda criticilor - meritul marketingului pe bani serioși), cronica e vitală pentru viața unui film în cinematografe. Ca cineast, dacă nu te ajută bugetul, îți spui speranța în premii și în cronici. Deci, oricât de detestabilă ar fi critica de film pentru unii regizori, ea poate ține un film în viață. Bineînțeles, îl și poate îngropa. De aceea, e cu atât mai necesară – face o oarecare ordine într-o lume în care „se fabrică” mii de filme anual. 

3. Încă nu știu dacă e cu adevărat o problemă sau doar o etapă care ține de faptul că Internetul a democratizat scrisul și a mutat cronicile de film din paginile ziarelor și revistelor pe site-uri, bloguri și în social media. Pe de o parte, e  bine că oameni talentați care n-aveau altfel acces la aceste publicații sau curaj să se apuce de scris și-au găsit vocea și publicul. Pe de altă parte, se scrie atât de mult și adeseori atât de prost, încât un cititor fără experiență poate înota într-un ocean de junk în căutare de texte bune. 

Cât despre sustenabilitate, în țări ca SUA, Marea Britanie sau Franța încă se scrie mult, oamenii continuă să meargă la cinema, și se poate trăi decent din asta. În România, lucrurile sunt clare de multă vreme: aproape toate încercările de a crea publicații de critică de film au eșuat într-un final. Nu avem nici suficiente cinematografe, nici un public suficient de educat sau cu venituri decente, cât să-și permită să investească în produse culturale.  Iar asta, în opinia mea, nu se va schimba prea curând.  Speranța stă în pasionații care scriu cronici noaptea, după job, pentru că din meseria de critic de film e aproape imposibil să trăiești decent.