Câini - La periferia civilizației



Autor: Cristina Iliescu

2016-10-01



Filmul lui Bogdan Mirică, care a obţinut premiul Federaţiei Internaţionale a Criticii de Film în secţiunea Un Certain Regard, îl are în centru pe Roman (Dragos Bucur), moştenitorul unei bucăţi preţioase de pământ, cu deschidere la mare şi la Dunăre, pe care i-a lăsat-o bunicul său decedat, Alecu. Atunci când Roman merge să vadă pământul moştenit şi rămâne câteva zile la casă bătrânească, e prins între câţiva reprezentanţi ai tipologiilor specifice mediului rural. Dintre acestea se disting şeful de post (Gheorghe Visu) – câine bătrân care-şi cunoaşte oamenii şi teritoriul, dar este aproape invalid; tataie, bătrânelul cu o atitudine aparent paternă în prima instanţă; şi aşa zişii săteni, simpli, vulgari, veseli, violenţi, dintre care se distinge Samir (Vlad Ivanov), cândva mâna dreaptă a conului Alecu – despre care se insinuează că ar fi fost un baron local. Arcul narativ e dat de absorbția lui Roman în acest fund de țară tenebros al cărui moștenitor biologic este.

Șeful de post Hogaș spune la un moment dat „Unde nu e lume, poți să faci ce vrei.”. Atmosfera din jurul acțiunii funcționează urmărind această direcție, peisajul pustiu fiind un context prielnic pentru lucrurile necurate de care se ocupă Samir și ceilalți băieți ai lui conu’ Alecu. Chiar exceptand tracking shot-ul prin iarbă, către mlaștină din începtulul filmului, Câini se bucură de alte cadre care au același efect: cele cu peisaje de câmpie pustii, ori cadrul în care polițistul Hogaș stă pe pod contemplând mlaștina în care a fost găsit un picior retezat – având proba lângă el, într-o cutie frigorifică. Suma acestora dă vibe-ul de sălbăticie, permițând comunității ăsteia fără nicio lege de la capătul țării să se dezlănțuie. La fel funcționează și casa batrânească tocmai datorită ușilor paralele, astfel poziționate încât din hol câmpul se vede în orice direcție.

 

 

Conflictul nu este unul deschis, ca  între erou şi forţele răului, ci este unul alimentat de un tip de tensiune mocnită. Chiar dacă ritmul acţiunii este unul lent, tensiunea specifică thriller-ului se ascunde de fapt în spatele lentorii cu care se desfăşoară filmul. Plot-ul rămâne în umbra culorii locale şi a caracterizării de personaje. Astfel pare că filmul nu încearcă nici să prindă spectatorul în acţiune folosindu-se de un set de tehnici încercate, nici să facă un statement despre omul contemporan, ci mai degrabă să aducă în discuţie nişte tipologii umane de la periferia civilizației. Spre exemplu, în scena de pe câmp, noaptea, doi dintre traficanţi pornesc o încăierare aproape fără niciun motiv, pare că se luptă corp la corp doar ca să vadă care pe care; nu au nevoie de un motiv real şi aproape nici măcar de un motiv inchpuit ca să înceapă să se bată. Pentru ei violenţa este ca un limbaj sau, mai bine spus, o formă de comunicare.

În continuarea descrierii acestei tipologii vine monologul lui Samir, care începe referindu-se la ei, oamenii de la ţară ca fiind animale, “un creier la doi oameni”, şi cum n-ar fi capabili să se adapteze la viaţa unui oraş mare precum Bucureşti. Face mai apoi un comentariu la poziţia orăşeanului, mai înrobit şi mai aproape de condiţia de animal decât ei, oamenii liberi de la ţară; reuşeşte să schimbe pe parcurs direcţia monologului său la 180 de grade.

Caracteristicile specifice genului sunt adaptate la contextul rural românesc și la disprețul lor față de instituții. Un exemplu în sensul asta este maniera în care şeful de post îşi desfăşoară investigaţia în jurul probei obţinute (talpa încălţată în bocanc, găsită de câinele unui sătean în mlaştină). Pare că să trimite proba mai departe în ierarhie este un gând pe care personajul lui Gheorghe Visu nu l-a avut măcar. Acesta hotărăşte să execute autopsia pe masa de pe prispă, pe o farfurie (pe care pare plauzibil să o clătească ca să-şi mănânce micul dejun din ea a doua zi). Pentru următoarele zile ţine cutia frigorifică cu proba lângă el prin sat cu uşurinţa cu care ar ţine un coş cu fructe sau o sacoşă de la Kaufland, întrebând pe unul sau pe altul ce-o fi cu talpa aceea (ori de la ce tip de muşcătură pot fi semnele de pe ea, ori cât de veche e). Însă nu demersul in sine are acest efect, cât nonșalanța cu care îl desfăşoară.

O subtilitate care condensează parte din esenţa thrillerului este numele căţeluşei legate în curtea casei în care locuieşte provizoriu personajul lui Dragoş Bucur, Poliţia; întocmai poliţiei, căţeaua ştie ce lucruri necurate se întâmplă, latră către ce e greşit, dar nu are dreptul să-şi apere stăpânul (chiar dacă ar vrea) fiindcă este prinsă în lanţ, şi nici măcar nu ştie să facă aport.