Artă și critică la Berlinale 2017



Autor: Irina Trocan

2017-03-15



Dintre sutele de filme care rulează anual în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, multe sunt despre artă și artiști, chiar dacă raportarea la subiect diferă. Unele fac din asta o temă centrală, altele – una periferică. Câteva sunt despre artă minoră, în timp ce altele – dar nu multe – tratează arta cu reverență absolută. E clar că discursul despre artă în totalul filmelor lansate în 2016-2017 e mai variat decât reiese din biopic-urile și filmele-omagiu recente făcute la Hollywood. În La La Land (despre care, acum – că au trecut Oscar-urile de două săptămâni – se vorbește radical mai puțin), ce începe ca o poveste casual-romantică despre doi artiști indie se simplifică într-o ecuație „artist = visător”, cu o prezumție de superioritate morală față de orice aspirant: dacă cineva își dedică tinerețea artei, e automat mai worthy decât orice polițist, doctor, contabil, părinte of either gender, om de serviciu sau oricine la care nu ne gândim decât când sunt probleme de rezolvat și mizerie de curățat. Chiar un film european precum Mr. Turner (2014) de Mike Leigh, care nu glorifică figura artistului, se bazează pe o încredere preexistentă a spectatorilor în valoarea artei care transcende contextul viciat de erori umane și favorizat de privilegiu social în care a fost creat.

Dar cum arată procesul artistic înainte ca rezultatul să se dovedească a fi nemuritor? Final Portrait de Stanley Tucci are un mod amuzant de a pune aceeași problemă. Artistul elvețian Alberto Giacometti (Geoffrey Rush) lucrează la un portret al tânărului James Lord (Armie Hammer), despre care nu e sigur în cât timp va fi gata, dar modelului îi tot spune că mai mult de câteva zile nu mai poate dura. Comedia vine din prăpastia între ideea de a fi subiectul unui portret, cu toată împlinirea spirituală și vanitatea care vin cu ea, și procesul concret și anchilozant de a sta pe un scaun până când artistul e vizitat de geniu. Final Portrait e un checklist de mituri spulberate despre artă înaltă: imediat ce modelul se așază pe scaun, Giacometti îl dirijează într-o postură destul de umilitoare și îi aruncă din spatele pânzei câteva eufemisme despre ce vede în el – dacă Lord spera ca portretul să îi reveleze frumusețea interioară, pare să mai aibă de așteptat; progresul e lent – după fiecare câteva linii și pete de culoare adăugate, Giacometti e forțat de intuiție să le șteargă, la fel de arzător cum a fost presat să le schițeze; „cheia” înțelegerii artistului nu există – când Lord caută la apropiații lui Giacometti cheia pentru a-l vedea mai clar, i se dă de înțeles că este și va fi la fel de volatil, opțiunile sunt să plece sau să aștepte resemnat. Filmul e entertaining într-un fel adesea foarte facil – repertoriul lui Rush pentru personaj constă în bombăneli autodepreciative și riposte arogante față de restul lumii; Hammer parcurge un arc de anxietate crescândă pe care o maschează cu maxime bune maniere. Rolurile de plan doi sunt mai puțin ofertante – poate cel mai complex personaj secundar e tovarășul lui Giacometti (Tony Shalhoub), care transformă amiabilitatea într-o virtute (ca în multe povești cu artiști, Giacometti e o încercare grea pentru orgoliul și bunăvoința oricui). Un ticking clock care leagă așteptarea muzei în atelier de lumea reală e rezervarea de tren a lui Lord, care își amână călătoria înapoi acasă cu cheltuieli tot mai mari. Presupun că filmul e sau nu eficient pentru un anumit spectator în funcție de cât poate rezona la respectabilitatea artei înalte și la slapstick-ul demolării ei; e o alternativă mai comercială pentru La belle noiseuse (1991) de Jacques Rivette, lipsită și de dificultatea, și de sublimul filmului original.

 

 

Discreet (r. Travis Mathews) nu e despre artă, sau cel puțin nu pentru cei care n-ar include în asta canale populare de YouTube, dar arată aceeași dependență de ceva inefabil perceput prin simțuri care poate compensa pentru o viață cotidiană lipsită de rădăcini. Alex (Jonny Mars) trăiește pe drumuri, într-o dubă, și singurul lucru care îl ajută să își controleze demonii sunt clipurile ASMR ale lui Mandy, și în același timp dezvoltă față de ea un atașament periculos de intens. Prima dovadă că e un follower consecvent e că îi trimite acesteia clipuri făcute de el (filmează traficul – ideea lui de sunet liniștitor); următoarele sunt că o sună noaptea și pleacă spre ea neinvitat. Discreet e un film queer plasat în Texas, unde interacțiunea online e mai sigură (pentru că e confidențială, într-un stat în care atmosfera generală nu le prea permite bărbaților să se abată de la stereotipul de mascul alfa) și structura filmului încearcă să evoce asta. E un fel de road movie cu log on/log off, evenimentele sunt deconectate unele de altele – au același protagonist, dar nu vreo legătură cauzală – și, chiar dacă unele sunt recurente, nu putem prevedea că se repetă. Vocea lui Mandy se aude pe coloana sonoră în timp ce filmul îl arată pe Alex pe drum – într-o versiune post-traumatică & asexuată & (mai) obsesivă pentru Her (2013) de Spike Jonze, Mandy e cu el peste tot și nicăieri.

Singurul documentar din competiția Berlin IFF e despre un artist german și compus aproape în întregime din imagini de arhivă: Beuys de Andres Veiel îl arată pe Joseph-ul eponim în timp ce performează (între altele, „Cum să îi explici pictura unui iepure mort”), predă, bravează în fața camerei și își susține campania electorală (pentru cineva care declară că face artă politică, faptul că e unul din cei cinci sute de fondatori ai Partidului Verde în Germania nu ar trebui să surprindă pe nimeni). Documentarul are o structură foarte laxă și scopul principal pare a fi să păstreze memoria artistului – chiar pentru un film-eseu, e surprinzător cât lasă imaginile să vorbească de la sine –, dar e ușor de urmărit în principal pentru că Beuys e un subiect bun pentru cameră. Ryan Gilbey de la The Guardian îl compară cu Walton Goggins sau cu tânărul Bruce Dern. În conferințe de presă, aștepta întrebări derizorii doar ca să întoarcă publicul împotriva celor care întreabă și, cu siguranță, stilul vestimentar era mai ușor de apreciat pentru contemporani decât arta.

 

 

În paralel cu Festivalul Internațional de Film de la Berlin (aflat la cea de-a 67-a ediție anul acesta) se desfășura în capitală evenimentul independent, dar simultan, Woche der Kritik (aflat la a treia ediție). După modelul Semaine de la Critique de la Cannes, dar fără aceeași restricție de a selecționa filme de început de carieră, organizatorii și-au propus să profite de atenția mediatică pe care o primește cinemaul în luna februarie și de prezența în Berlin a unui număr neegalat de cinefili. Proiecțiile erau urmate de discuții cu specialiști care dezbăteau filmele și informau spectatorii în privința contextului lor. Cum publicul era un amestec de spectatori ocazionali, cinefili convinși și cineaști cu badge-uri de Berlinale, discuțiile se animau destul de tare, cei din sală contribuind cu întrebări, opinii și, ocazional, trivia extrem de personal – la Jimunopedi ni midareru/Aroused by Gymnopedies, un cineast venit ca spectator a simțit nevoia să împărtășească faptul că e un fan atât de mare al lui Erik Satie, încât și-a botezat fetița cu numele lui (mai precis Satie, dacă aveați aceeași curiozitate la care nume se referă).

Revenind la selecția Woche der Kritik, Aroused by Gymnopedies de Isao Yukisada e un film din 2016 care pastișează tradiția japoneză de roman porno – mai cunoscute ca pink films, acestea erau filmate în circa o săptămână și își asumau regula de bază să livreze o scenă de sex la fiecare zece minute. Raportat la peisajul cinematografic actual, Aroused by Gymnopedies pare un film de Hong Sang-Soo cu mult sex la lumina zilei și o narațiune simplificată psihologic pentru ocazie. Protagonistul (interpretat de Itsuji Itao, un actor & comic japonez a cărui primă tipologie nu e cea de Don Juan) e un regizor de artă ratat care face filme erotice pentru bani și, se pare, predă – când nu i se spune „domnul regizor”, i se spune „domnul profesor”. Cea mai frecventă activitate din film e, însă, de a seduce femei – toate, standard-atrăgătoare; multe, foarte tinere; două dintre ele, actrițe de film erotic; dar totuși el pare singurul sau cel mai important bărbat din viața lor. În frivolitatea susținut-amuzantă a filmului intră destule note camp – el e într-o situație lamentabil de proastă și are un succes spontan la care nici Henry Miller n-ar visa – și câteva note stridente: două dintre scenele de sex sunt destul de clar violuri, unul plusând și cu sadism. Dacă realizatorii filmelor pink pastișate n-au citit foarte mult feminism să se documenteze când le făceau, azi e de așteptat ca situația să se fi ameliorat. Invitată la discuția post-film, Peaches – care, pentru oricine îi știe muzica, e una din cele mai sex-positive artiste – a semnalat că are o problemă cu faptul că filmul o invită să se amuze de viol; în plus, împreună cu Julian Ross (selecționer la Festivalul de Film de la Rotterdam), au purtat o discuție despre reprezentarea sexualității în film (și, în sens mai larg, în artă), distingând între explicită/graphic și deschisă/outspoken, modalități care – cel puțin în mintea celor pudici – adesea sunt confundate.

 

 

Alte două filme care au rulat la Woche der Kritik sunt California Dreams de Mike Ott și El auge del humano/The Human Surge de Eduardo Williams. Ambele au ambiția de a înlocui narațiunea clasică cu un mod de a povesti mai apropiat de felul în care ne trăim viețile cu adevărat. California Dreams se deschide cu un casting la care actorii aspiranți interpretează o secvență din filmul lor preferat, apoi îl urmărește pe Cory (Cory Zacharia, actorul principal-axiomă al lui Ott) cât așteaptă un rol, eșuează indiscutabil să aplice pentru un job și are câteva discuții deschise despre sexualitate în mașină. Structura de viață-la-viteză-reală nu e nouă în filmul independent american, dar e dusă înainte destul de bine de excentricitățile lui Zacharia, care în fiecare secvență pare un puzzle de dezlegat; nu e nou nici dialogul adevăr/ficțiune ce reiese inevitabil când personajele vor să fie actori, deși Ott îl execută cu rafinament – aici, ca în filmul lui precedent, Actor Martinez (2016, co-regizat cu Nathan Silver), pare că actoria nu e nici măcar o viață paralelă, ci singura parte din existența lor în care se simt în viață. The Human Surge e făcut de un regizor tânăr și deja cunoscut pentru scurt- și mediumetrajele lui anterioare, iar lungmetrajul de debut e un triptic de perindări în grup în Argentina, Mozambic și Filipine. Protagoniștii celor trei povești nu sunt individualizați în sens clasic, se fac auziți doar prin intervențiile lor în grup (replicile lor variind de la meditații criptice la ce-ați auzi pe stradă de la trecători) și rar caută ceva mai abstract decât WiFi gratis; camera îi urmărește pe toți și pe niciunul anume, mergând în ritm cu ei, dar permițându-și să alunece într-un alt punct din peisaj (imaginea, semnată de Alice Furtado și Joaquín Neira, caută poezie în ceea ce ei percep ca spațiu cotidian). În timp ce multe filme de festival resping convențiile clasice pentru alte opțiuni ajunse la fel de convenționale, Williams își dezvoltă un stil de narare inedit, care merită urmărit mai departe. Pentru că a avut premiera mondială la Locarno, după regulile de insideri ale festivalurilor mari, probabil că a fost mai greu de integrat în programul Berlinalei – noroc cu Woche der Kritik. Ideal, festivalurile ar trebui să fie preocupate și de arta dificilă proaspăt produsă, nu doar de cea deja intrată în canon.