12 Jours - Douăsprezece zile și zece povești



Autor: Cristina Iliescu

2017-11-01



Primul cadru din 12 Jours/12 Zile este un travelling de peste două minute pe holurile goale, imaculate, ale Spitalului Vinatier din Lyon care se oprește, în cele din urmă, pe una dintre uși. În timp ce camera urmărește o anumită traiectorie, pe fundalul sonor se aud gemete și strigăte. Pe parcursul filmului se poate intui că acesta a fost drumul pe care pacienții l-au urmat ca sa ajungă în fața unei instanțe care va decide dacă vor rămâne spitalizaţi împotriva voinței lor. În 2013, Franța a adoptat o lege conform căreia starea pacienților internați în spitalele de psihiatrie este verificată la 12 zile după internarea acestora, cu scopul de a stabili dacă respectivii au nevoie de tratament în continuare. În cazul în care pacienții rămân în spital, evaluarea se reface o dată la șase luni. 

Pe parcursul a o oră și jumătate, spectatorul ia contact cu zece pacienți internați în Spitalul Vinatier din Lyon prin intermediul unor întrevederi cu un judecător care va decide dacă sunt apți să părăsească instituția sau dacă mai au încă nevoie de terapie. Întrevederile pacienților sunt întretăiate de pasaje din afara camerei în care acestea au loc, din locuri neutre ale spitalului precum coridoare ori curtea interioară. Aceste pasaje simetrice fac trecerea de la un personaj la celălalt, funcționând ca interludii.

12 days

Structura liniară, rigidă chiar, stabilită încă de la începutul filmului, îi lasă pe pacienți să-și spună singuri povestea. Însă când ești în postura de pacient într-un spital de psihiatrie, ceea ce spui poate fi alterat de propria boală. Într-adevăr, filmele documentare ridică în general problema moralității față de subiecții aleși, fiindcă aceștia sunt puși automat într-o postură de vulnerabilitate în momentul în care filmul își propune să surprindă un moment din viața reală a unor persoane. În cazul subiecților aleși de Depardon în 12 Jours însă, problema devine și mai complicată, căci aceștia nu sunt în măsura să-și dea măcar acordul să participe.

În timp ce obiectivitatea cu care Depardon încearcă să-și trateze subiecții le permite acestora să se afișeze așa cum doresc (atât în fața camerei cât și în fața instanței care va decide dacă își vor continua sau nu șederea în spital), abordarea anti-interpretativă lasă loc și unui tip de privire cârcotașă sau lipsită de empatie la adresa pacienților. Însă dilema moralității întâlnită în filmele documentare observaționale sau, mai bine spus, direct cinema, care aleg să abordeze problemele celor defavorizați sau pasibili de discriminare este una recurentă (cum a fost și în cazul filmului documentar al lui Frederick Wiseman, Multi-Handicapped din 1986). Acest tip de cinema, care se vrea a fi lipsit de manipulare, poate pune subiecții intr-o ipostază sensibilă, atât timp cât refuză să le ia apărarea (căci, desigur, refuză să intervină asupra ceea ce se întâmplă în fața camerei).  

Pe parcursul interviurilor, camera alternează între trei tipuri de cadre folosite constant: unul cu instanța care va decide soarta pacienților, altul, similar cu cel dintâi, filmând partea opusă a mesei, cu pacientul în cauză și avocatul acestuia, și un cadru larg care cuprinde toate cele trei persoane din cameră. Alternând aceste trei cadre în zece întrevederi, filmul reușește să introducă treptat spectatorul într-un fragment de o importanță crucială al vieții persoanelor din fața camerei.

12 jours

Încadraturile de care Depardon se folosește în camera unde au loc interviurile  sunt simple, amintind de ceea ce unii ar numi talking heads. Documentarul susține astfel că în fața sistemului, atât oamenii internați în spitalul de boli psihiatrice cât și cei care evaluează starea lor de sănătate sunt văzuți ca nimic mai mult decât niște ființe fără trecut, a căror existență se desfășoară exclusiv prin prisma situației lor actuale - cea de judecat ori cea de judecător. Însă ceea ce încearcă să spună fiecare pacient despre el însuși în momentul în care își susține cauza, atunci când nu este întrerupt fie de avocat, fie de instanța care va decide, depășește cu mult această configurație. Pacienții devin persoane cu istorie personală și ambiții care se avântă până la un eventual și mult dorit viitor în afara spitalului. Pe parcursul primelor cinci interviuri starea pacienților devine din ce în ce mai gravă. Astfel, în timp ce primul pacient pare un om care ar avea șanse să fie lăsat în libertate, iar a doua pacientă este suficient de conștientă de starea ei încât își dorește să rămână în continuare în spital ca să se vindece (de altfel, singura dintre cei intervievați) sistemul care alege să îi țină închiși pare vinovat. Însă până la al cincilea pacient, care nu se poate concentra din cauza vocilor pe care le aude, statutul sistemului de monstru care înghite oameni se disipează. Până în acest punct, se dezmembrează orice încadrare pe axa pozitiv-negativ. Pare că deciziile instanței sunt simultan aleatorii ori făcute preventiv în unele cazuri, sau îndreptățite în altele. 

Situațiile următorilor pacienți sunt delicate. Este neclar dacă unul dintre ei, un tânăr imigrant african, s-a îmbolnăvit psihic din cauza vieții trăite pe stradă, fără niciun adăpost, sau dacă a atacat o persoană cu scopul de a o jefui fiindcă nu avea ce să mănânce și apoi a ajuns în acest spital fără să fie bolnav. Asemenea, este neclar pentru ce este internată o tânără femeie, dar știm că fiica ei este în grija statului și că pacienta este, deci, inaptă să aibă grijă de ea. Nu aflăm, de altfel, nici de ce nu i se dă voie să-și viziteze copilul, chiar și după ce femeia recunoaște că nu ar putea să își crească copilul dar crede că este benefic pentru amândouă să interacționeze. Cu cât se micșorează contextul din jurul pacienților, cu atât gradul de empatie al spectatorilor crește, fiindcă pacienții devin mai mult oameni care își apără libertatea și mai puțin bolnavi psihici internați într-un spital de psihiatrie.