1001 de nopți, Volumul 2 - Șeherezada povestește un documentar



Autor: Irina Trocan

2016-08-07



După narațiunile-din-narațiuni compacte din partea întâi, 1001 de nopţi, Volumul 2: Cea nefericită pare, aşa cum sugerează Miguel Gomes însuşi, un film foarte diferit, legat de primul prin cadrul narativ folosit, prin temă şi prin distribuţie (deşi aceiaşi actori îşi iau alte roluri în noul segment de trilogie) mai degrabă decât prin continuarea poveştii. Se limitează la trei anecdote (deşi unele cu ramificaţii) şi o ţine pe Şeherezada, povestitoarea, departe de ochii noştri.

Cronica evadării lui Simão „Fără Mațe” preia forma unui western arthouse, arătându-ne un bătrânel aparent neremarcabil (Chico Chapas) în timp ce ni se povestește prin vocea din off că e un evadat și o legendă vie. Sigur, fiind un film de Gomes, structura de episod o-zi-din-viața~ e cât se poate de imprevizibil – deși, în termeni de plot, ni se creează așteptări modeste. Când îl prinde poliția (fără să întâmpine vreo rezistență) și e condus de o escortă amplă, precauția excesivă cu care e păzit funcționează ca o poantă.

Lacrimile judecătoarei relatează un proces într-o comunitate mică, supravegheat de o judecătoare (Luísa Cruz) foarte deschisă la minte – deși uneori incredibil de directă. Totul începe cu doi chiriași, mamă și fiu, care vând mobila proprietarului ca să aibă bani pentru cheltuielile lor. Asta deschide subiecte precum căsătoria fiului, comportamentul proprietarului față de chiriași, ciudățeniile personale ale acestuia și multe altele. Destul de curând, rețeaua de fărădelegi ajunge să cuprindă un spirit de pe altă lume, sistemul medical, hoți cu măști tribale și un bărbat cu treisprezece amante chineze. E o fabulă despre complexitatea în a-i vedea pe alții clar, dar una care se bazează pe imaginație și pe detalii surprinzătoare mai mult decât pe revolta morală de rutină. E, de asemenea, o secvență nocturnă în aer liber cu un aspect suprarealist, cu personaje care iau cuvântul sau dispar în fundal, bine controlată de directorul de imagine thailandez (și colaborator frecvent al lui Apichatpong Weerasethakul) Sayombhu Mukdeeprom.

 

 

Al treilea și cel mai lejer episod, Stăpânii lui Dixie, ține pasul cu un cățel alb care își schimbă stăpânii într-un cartier sărac. Un cadru narativ în interiorul altui cadru narativ, transferul câinelui către o familie nouă permite să intre și mai multă informație etnografică decât ar tolera un film care curge mai lin. Nicio poveste nu poate menține un ton sobru când se învârte în jurul unui animal (nici măcar filmul creștin deziluzionat al lui Robert Bresson, Au hasard Balthazar), dar tot e mai mult decât un truc formal: prezenţa lui Dixie (şi a unei stafii aproape identice) scoate la lumină reacţii psihologice complexe şi diferenţe subtile de statut social. Volumul 2 e, detaşat, cea mai plăcută parte a trilogiei, deşi are nevoie, evident, de celelalte două filme care îl pun în context.

 

 

Publicat inițial pe Movie Mezzanine la scurt timp după premiera de la Cannes. Traducere de Ioana Avram.

 

 

Cronica la prima parte a trilogiei se află aici, iar la cea de a treia, aici.