10 ani de NexT - Trilogia Patterns



Autor: Cristina Iliescu

2016-04-27



Anul acesta, festivalul NexT a împlinit 10 ani de existenţă şi a sărbătorit evenimentul cu calupul off-competition denumit 10 ani de NexT. Filmele scurte din acest program sunt vârful aisbergului pentru ceea ce înseamnă NexT, doar că în cazul ăsta este vorba de un vârf de aisberg consistent, care concentrează câteva dintre filmele pe care juriile festivalului le-au premiat de-a lungul timpului.

Proiectat între scurtmetrajele din selecţia 10 ani de NexT, trilogia Patterns (2006) de Jamie Travis surprinde povestea romantică a unui cuplu atipic, într-o estetică care amintește de Norman Rockwell sau de Wes Anderson. După cum sugerează şi titlul, pattern-urile sunt un laitmotiv pentru trilogie. Se pare că protagoniştii suferă de diverse fixaţii, dintre care cea mai evidentă este agorafobia, fiindcă pe durata celor trei scurtmetraje niciunul dintre cei doi nu-şi părăseşte apartamentul. (Travis face totodată o separare bine definită între mediile celor doi.) Abia în Patterns 3 se sugerează că ar fi împreună – fizic – în acelaşi loc, deşi secvenţele respective vin ca flashback-uri din afara firului narativ şi nici nu contribuie la avansarea acestuia. Însă cei doi comunică prin metode personale – dintre care cea mai convenţională formă de interacţiune e prin telefon: Pauline vorbeşte cu Michael prin scurgerea din chiuvetă, iar Michael îşi declară dragostea pentru Pauline prin ţevile de lângă calorifer; Michael aruncă avioane de hârtie în baia Paulinei; se întâlnesc în vise; practică voodoo; orice, atât timp cât interacţiunea fizică este evitată.

Primul film Patterns este făcut din perspectiva lui Pauline, al doilea - din cea a lui Michael, iar Patterns 3 îmbină cele două perspective şi completează cu flashback-uri din relaţia celor doi.

Patterns 1

Aşa cum spuneam, Patterns 1 se concentrează pe Pauline. Structura narativă e simplă: Pauline aşteaptă tensionată în apartamentul ei (alături de cana de ceai, care o să devină un laitmotiv pe parcursul filmelor) un telefon. Doar că reușește sa rateze primul apel, iar când în sfârşit telefonul sună din nou şi Pauline răspunde, se permite accesul numai la replicile protagonistei. Aceasta îşi povesteşte visul care o deranjează din nou, în care ea, purtând o masca chirurgicală, este urmărită de căprioare (animal care, de altfel, îi decorează apartamentul), în timp ce coboară la subsol. Visul se sfârşeşte cu ea întinsă pe podea şi sângerând. Toate filmele Patterns profită de o oarecare ambiguitate narativă pentru crearea unui vibe de film indie şi a unei atmosfere distincte care vine din izolarea într-un spaţiu închis, care funcţionează atemporal (sunt totuşi vizibile influenţe ale esteticii franceze a anilor ’60), şi care se foloseşte de pattern-uri colorate.

Patterns 2

Al doilea film din trilogie îl prezintă pe Michael ca pe un echivalent masculin al Paulinei, şi-l trece prin acelaşi set de elemente: şi Michael stă în tensiune între cana de ceai şi telefon (în cazul lui tensiunea vine din faptul că urmează să sune) – se regăsesc acelaşi tip de pattern-uri doar că în game de culori diferite –, şi Michael visează masca şi căprioarele, de data asta ca simbol al Paulinei. Pentru prima dată apare ideea de cuplu. Dar Patterns 2 funcţionează mai degrabă ca o completare a puzzle-ului neterminat de primul Patterns. Şi anume, îmbină perspectiva lui Pauline cu cea a lui Michael, clarificând câte ceva din ceea ce rămâne în zona ambiguului. Momentul de tensiune al lui Michael este întrerupt de o bătaie în uşă. După ce Michael alungă curierul şi descoperă că i s-a trimis o grămadă de mâncare chinezească – în răvaşele prăjiturelelor chinezeşti se află îndemnuri ca Do it; Call her –, îşi face curaj să o sune pe Pauline. Are loc convorbirea dintre cei doi, iar de data aceasta sunt dezvăluite ambele seturi de replici. În visul lui Michael care e asemănător cu cel al lui Pauline, plasat tot în spălătoria de la subsol, Pauline capătă o dimensiune dominantă, iar băiatului îi rămâne rolul de victimă. Amândoi cad la pământ sângerând, fiecare în visul propriu, ca dovadă a faptului că în afara zonei de confort (a apartamentului) rişti să fii rănit.

 

Patterns 3

Spre deosebire de primele două Patterns, al treilea este un musical, fiindcă cei doi îşi cântă la propriu povestea. Patterns 3 finalizează aşa-zisul puzzle alternând poveştile şi completând cu detalii despre trecutul comun al celor doi. Însă distincţia dintre ei şi lumile lor este păstrată şi pe parcursul ultimului film din trilogie. În ciuda faptului că apar ambii protagonişti, fiecare rămâne în apartamentul său (echivalent pentru zona lor de confort). Chiar şi când se întâmplă ca cei doi să împartă acelaşi ecran, planul este la rândul său împărţit în două cadre separate, fiecăruia revenindu-i jumătatea sa. Patterns 3 se bucură de toată flexibilitatea care vine odată cu split screen-ul, Pauline şi Michael trecând dintr-un cadru în celălalt, ori având momente de sincronizare. După ce-şi cânta oful şi dragostea în maniera asta, cei doi ajung la o concluzie: There’s only one thing we can do/…Voodoo. Aşadar cuplul se înarmează cu păpuşi şi perniţe cu ace, rămânând în continuare separaţi în ecrane diferite, şi pornesc lupta. În timp ce în ecranul lui Pauline un ac pătrunde căpuşorul păpuşii-Michael, în ecranul lui Michael urechea acestuia sângerează. Reciproca este că în timp ce năsucul păpuşii-Pauline este străpuns în ecranul lui Michael, nasul Paulinei reale sângerează în propriul ecran.

Cântecele celor doi sunt separate de scurte secvenţe asemănătoare cu cele de interviu, cu protagoniştii vorbind despre relaţia lor, ori despre cum s-au întâlnit. Aceleaşi secvenţe sunt şi singurele filmate în exterior din toată trilogia. Patterns 3 lasă deschisă perspectiva conform căreia cei doi rămân fericiţi împreună (pe cât pot fi de fericiţi doi fricoşi patologic), printr-un ultim cadru cu o masă pregătită pentru două persoane, care include printre gustări şi ceai, două măşti chirurgicale.